Despre sabat

Majoritatea oamenilor cunosc relatarea Biblică despre facerea lumii, în şase zile, şi cum Dumnezeu s-a odihnit în ziua a şaptea. Astfel ca urmare a acestei relatări, majoritatea cultelor, care declară că sunt creştine, ţin o zi de odihnă. Dar problema este că unele religii ţin ziua a şaptea, duminica, altele sâmbăta, altele vinerea, având în vedere acest lucru, se ridică întrebarea: Care este Ziua de odihnă pentru creştini ? Pentru a răspunde la această întrebare, vom dezbate în continuare în lumina Bibliei următoarele puncte:

1. Ce este sabatul şi cu ce scop s-a dat ?

2. I-a fost dată lui Adam şi  urmaşilor lui, porunca de a ţine sabatul?

3. Poate primi cineva viaţa veşnică fără a ţine sabatul ?

4. Sunt oare obligaţi creştinii să respecte un sabat săptămânal?

5. Cum pot intra oamenii în odihna lui Dumnezeu ?

Haideţi deci să vedem în primul rând:  – 1. Ce este sabatul şi cu ce scop s-a dat ?

Sabatul era ziua de odihnă la evrei, deoarece  aceştia au fost poporul de legământ al lui Dumnezeu, şi au primit peste 600 de porunci de la Dumnezeu în cadrul legământului pe care l-au făcut cu Dumnezeu.

Cuvântul sabat, în limba ebraică: “shavàth” , înseamnă «a se odihni, a suspenda, a înceta», acest termen îşi are rădăcina în cuvântul ebraic: «şebet» verb care, în toate formele gramaticale ebraice, înseamnă: oprire, repaus, sistare, odihnă, în Vechiul Testament acest cuvânt descrie o anumită perioadă de timp, de o zi sau mai multe, sau de un an. Astfel o zi de odihnă pentru evrei era a şaptea zi, care l-a ei începea de vineri seara la apusul soarelui şi dura până sâmbătă seara la apusul soarelui, acesta era sabatul săptămânal (Exod 20:8-10). Mai exista şi alte zile de odihnă, în afara celei a şaptea, acestea erau în special cu ocazia unor sărbători (Levetic 23:7,8,24,27,32,39; Numeri 28:16-18,25,26; 29:1,7,12), exista şi anul sabatic, adică tot al şaptelea an, rămânea ne-lucrat (Levetic 25:1-7), şi tot la fel anul jubileu, adică al cincizecilea an (Levetic 25:8-12). Însă în continuare să vedem cu ce scop s-a dat sabatul săptămânal: I. Acesta era un semn special şi distinct, între poporul Israel cu care Dumnezeu a făcut un legământ şi Iehova Dumnezeul lui Israel, prin urmare acesta nu era pentru toate naţiunile (Exod 31:12-17). II. Sabatul le aducea aminte evreilor, de faptul că Dumnezeu s-a odihnit la creiere[1] (Exod 20:10,11; 31:17). III. Un al treilea motiv era, că ziua de odihnă le aducea aminte iudeilor, de faptul că au fost robi şi fără odihnă în Egipt, de unde au fost eliberaţi de Dumnezeu (Deuteronomul 5:15). De aceea ţinerea sabatului, era strâns legată de poporul Israel (Exod 34.4,10,28).

2. I-a fost dată lui Adam şi urmaşilor săi porunca de a ţine sabatul ?

Este adevărat că Dumnezeu după cele şase zile de creiere, în ziua a şaptea s-a odihnit de lucrarea lui, aceasta nu a însemnat însă că era obosit, căci El nu oboseşte şi nu poate fi golit de putere (Isaia 40:28), ci efectiv, sfârşind lucrarea creatoare, a contemplat-o văzând că toată era foarte bună (Geneza 1:31), şi a lăsat ca lucrurile create, să-şi urmeze cursul, conform legilor pe care El le-a fixat în univers (Psalmul 148:3-6). Da, cu toate că Dumnezeu s-a odihnit în ziua a şaptea şi a binecuvântat-o (Geneza 2:1-3), El nu a poruncit lui Adam şi soţiei lui Eva să celebreze, tot la şapte zile, o zi de odihnă, căci relatarea Biblică lasă să se înţeleagă că Adam şi Eva nu au primit decât o singură poruncă, de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi a răului (Geneza 2:16,17) şi nu mai multe. Ba mai mult, din Cuvintele lui Dumnezeu, reieşea că Adam şi Eva puteau  lucra în fiecare zi, Geneza 2:15-17 BCR: “…l-a aşezat în grădina Edenului ca s-o lucreze şi s-o păzească (“îngrijească” NW[2]). Domnul Dumnezeu a poruncit omului, spunând: Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci…”[3] Fără ai interzice să lucreze grădina şi să culeagă fructe în ziua a şaptea, deci Adam nu a primit poruncă de a ţine ziua a şaptea. Acest lucru este subliniat şi mai bine după căderea în păcat, când Dumnezeu I-a spus lui Adam următoarele: “Şi lui Adam I-a zis:…Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în TOATE ZILELE VIEŢII TALE.” (Geneza 3:17). Deci Dumnezeu declară că Adam şi urmaşii lui vor munci în toate zilele, fără a ţine vreo zi de odihnă specială, aceasta nu înseamnă că ei urmau să nu se mai odihnească, ci că ei se vor odihni când vor dori, fără a avea vreo poruncă specifică în această privinţă. Acest lucru reiese şi din relatarea cu Noe, care a primit poruncă să construiască arca, fără ca Dumnezeu să-I interzică vreo zi în care să lucreze (Geneza 6:13-22).

3. Poate primi cineva viaţa veşnică fără a ţine sabatul ?

În vechime există multe exemple de oameni credincioşi care au fost oameni ai lui Dumnezeu, chiar prieteni cu Dumnezeu fără a ţine sabatul, ca de pildă: Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isac, Iacov, Iosif, etc. (Evrei 11:4-22; Iacov 2.23). De unde ştim că aceştia nu au ţinut sabatul ? Ei bine, deoarece prima dată când s-a poruncit ţinerea zilei de sabat este în Exod 16:4-30, când poporul Israel era în pustie şi se hrănea cu mană, observaţi ce spune textul v.27: “…în ziua a şaptea unii din popor au ieşit să strângă mană şi n-au găsit…”. Este clar că oamenii de atunci nu aveau o cunoştinţă clară despre ziua de sabat, nu erau obişnuiţi cu ea şi de aceea au încălcat-o, dar după ce li s-a repetat, ei au respectat-o (v.30). Astfel credincioşii care au trăit înainte de acest eveniment, nu au primit vreo poruncă expresă de a ţine sabatul, cu toate că au avut ocazia să primească, de pildă Noe când a construit corabia (Geneza 6:13,14), de asemenea după potop, Dumnezeu a dat porunci lui Noe şi urmaşilor acestora, fără a menţiona vreo zi de odihnă (Geneza 9:1-6). Şi Avraam care a fost prietenul lui Dumnezeu, a primit porunci, ca de exemplu cea despre circumcizie, fără a primi vreo lege despre o zi de odihnă (Geneza 17:10-14). Da a existat o perioadă de timp, când oamenii cu toate că au avut o bună relaţie cu Dumnezeu, nu li s-a poruncit să ţină sabatul, astfel aceştia vor primi viaţă veşnică fără a ţine sabatul.

4. Sunt oare obligaţi creştinii să respecte un sabat săptămânal?

În continuare vom analiza, dacă legea dată prin Moise, mai este valabilă pentru creştini, care se află sub Noul Legământ ? Dar nu înainte de a răspunde la întrebările:

• La cine a fost dată ?
• Ce includea legea dată prin Moise ?
• Cu ce scop a fost dată ?

După cum am observat în prima idee principală din această broşură, sabatul săptămânal ca şi celelalte sabate au fost date poporului Israel, fiind parte integrantă din legământul făcut de Iehova Dumnezeu cu poporul Israel şi mediat prin Moise (Exod 31:12-18; Deuteronomul 4:1,8,13,14; 5:1-5,15; 26:16-19), în care se include cele 10 porunci, cât şi alte 603 porunci.

De unde ştim că şi cele 10 porunci şi sabatul erau incluse în vechiul legământ? Acest lucru este arătat clar în Exod 34:27,28, unde cele 10 porunci sunt numite: “Şi Domnul a scris pe table cuvintele legământului, cele zece porunci.”(vezi şi Exod 9:4; 34:10-27).  astfel nu oamenilor dintre naţiuni li s-a dat ţinerea sabatului, căci ei nu făceau parte din primul legământ şi prin urmare, nici legile lui Dumnezeu nu erau pentru ei (Psalmul 147:19,20). Doar cei dintre naţiuni care se circumcideau şi veneau să locuiască în Israel puteau ţine legea şi deci şi sabatul, dar dacă nu se circumcideau nu puteau păzi legea (Levetic 17:10,12; Exod 12:43-49).

Legea a fost data cu scopul de a arăta păcătoşenia omului (Romani 7:13,14), de a scoate în evidenta nevoia unui salvator (Romani 7:14,24,25), şi o umbra a lucrurilor viitoare (Coloseni 2:17;Evrei 10:1), şi a fost un îndrumător până la Cristos (Galateni 3:24,25), care a introdus Noul Legământ, în care salvarea şi aprobarea din partea lui Dumnezeu nu se obţine ca şi în Vechiul Legământ prin faptele legii (Galateni 3:10,12), ci se obţine prin har adică prin favoarea şi bunătatea pe care o primeşti de la Dumnezeu fără ca sa meriţi lucrul acesta, ci Dumnezeu ţi-o oferă cadou daca crezi în fiul sau Isus Cristos, care a adus o jertfa completa pentru ca noi sa fim salvaţi din păcat şi moarte şi declaraţi drepţi (Ioan 1:14,16,17; Romani 4:4;5:15-17,6:23). Astfel în momentul când exerciţi credinţa în Cristos, eşti salvat, sfinţit, răscumpărat, îndreptăţit, împăcat cu Dumnezeu (Romani 3:21-28; Efeseni 1:7;2:8,9; 1Ioan 2:1,2; 1Corinteni 1:29-31). Însă odată declaraţi drepţi prin sângele lui Cristos, din recunoştinţă noi vom duce o viaţa de sfinţenie, de ascultare a legii lui Cristos (Galateni 6:2; Evrei 5:9), lăsând ca credinţa noastră să producă roade bune în noi (2Corinteni 5:14,15; Tit 3:5-8).

Este adevărat că în Noul Legământ unele porunci din Vechiul Legământ sau  reiterat, ca de exemplu: să nu ucizi (comp. Exod 20:13 cu Matei 5:21; Romani 13:8), să nu comiţi adulter (comp. Exod 20:14 cu Matei 5:27), să nu furi (comp. Exod 20:15 cu  Romani 13:9), să nu pofteşti (comp. Exod 20:17 cu Matei 5:28; Romani 13:9), să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi (comp. Levetic 19:18 cu Galateni 5:14), dar nicăieri în Noul Testament care conţine învăţătura Noului Legământ nu se reintroduce porunca despre ţinerea sabatului sau a unei zile de odihnă săptămânale. Cu siguranţă că dacă Dumnezeu ar fi vrut ca şi creştinii să ţină ziua sabatului, Isus Cristos sau apostolii ne-ar fi spus despre aceasta, dar o astfel de poruncă nu este dată pentru creştini. Chiar dacă în prezent există unele biserici care susţin obligativitatea ţinerii sabatului. De aceea în continuare vom dezbate text cu text pretinsele argumente în sprijinul obligativităţii ţinerii sabatului pe care aceştia le aduc.

A) Texte interpretate în mod greşit:

Geneza 2:1-3 – Acest text arată că Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi sa odihnit în ea, însă textul nu specifică nimic despre o poruncă cu privire la o zi de odihnă care să le fi fost dată lui Adam şi urmaşilor Săi. Astfel cei ce susţin că sabatul a fost ţinut începând cu Adam învaţă ceva ce Biblia nu spune. Ba mai mult, oamenilor li s-a  poruncit sabatul, după cum am văzut, doar începând din pustia pe unde au mers israeliţii, s-a dat porunca pentru o zi de odihnă (Exod 16:4,27-29).

Iar faptul că Exod 20:10,11; 31:17 – Din aceste texte reiese că sabatul este un memorial al odihnei lui Dumnezeu de la creaţiune, dar aceasta nu înseamnă ca cei din Noul Legământ trebuie să-l ţină, căci dacă Dumnezeu dorea acest lucru, dădea porunca despre sabat, încă începând cu Adam, şi cu siguranţă o reitera în Noul Legământ. În plus, textele menţionate sunt puse în legătură cu Israelul, după cum se precizează în Exod 31:16,17: “Fii lui Israel să păzească sabatul…Acesta va fi între mine şi fii lui Israel un semn pentru totdeauna; căci în şase zile a făcut DOMNUL cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea s-a odihnit.” Observăm cum cuvântul de legătură “căci” face legătura între Israel şi motivul porunci de sabat.

O altă idee care este scoasă în evidenţă de cei ce susţin sabatul, este că el este pentru veşnicie (vezi şi Psalmul 111:4,7,8), cei ce folosesc acest argument nu sunt consecvenţi, deoarece textul din Psalmul 111:7,8 spune: “TOATE poruncile…întărite pentru veşnicie.” Deci ori le luăm pe toate, ori nu luăm nici una, căci chiar despre preoţia levitică se spune că este continuă sau veşnică (Numeri 25:13), dar aceasta a fost abrogată, tot la fel poate fi abrogat şi sabatul. Adevărul este că cuvântul veşnic, în ebraică poate avea un sens relativ, de aceea unele traduceri îl traduc cu “timp indefinit” NW, astfel cuvântul “oh-lam” are ca sens de bază o perioadă de timp, care din punct de vedere al prezentului este ascunsă vederii, astfel se poate referi la o perioadă de timp care are un sfârşit (vezi de pildă Exod 21:6; 1Samuel 1:22,28), dar se poate referi şi la o perioadă fără sfârşit (Ecleziast 1:4; Isaia 9:7).

Deuteronomul 4:12,13; Exod 31:18; 32:15,16 – Un alt argument adus este că sabatul a fost poruncit de Dumnezeu, cu vocea sa, din mijlocul focului, şi a fost scris cu degetul lui Dumnezeu. Aceste argumente sunt copilăreşti, căci nu este important cum sau dat poruncile, ci la cine s-au dat, iar contextul arată că doar lui Israel (Deut.4:10-14; Exod 34:27,28). În plus, şi Adam a primit porunca de a se înmulţi direct de la Dumnezeu, dar aceasta nu înseamnă că este valabilă pentru creştinii necăsătoriţi, nu-i aşa ? De aceea când analizăm o poruncă, trebuie să vedem cui i se adresează. Iar faptul că a fost degetul lui Dumnezeu care a scris cele zece porunci pe tablă, nu înseamnă altceva, decât că Duhul Sfânt a fost în acţiune, căci degetul lui Dumnezeu se referă la acesta (comp. Matei 12:28 cu Luca 11:20), În plus, şi cartea cu detaliile pentru construirea templului din Ierusalim s-a scris cu mâna lui Dumnezeu, dar nu a însemnat aceasta, că acele prescripţii au rămas pentru eternitate (1Cronici 28:19), tot aşa şi cu cele 10 porunci, când ele şi-au atins scopul au fost desfiinţate.

Deuteronomul 5:14 – De obicei cei ce sunt pentru sabat, aduc în atenţie expresia: “sabatul DOMNULUI”, spunând că ziua de odihnă nu este numită sabatul evreilor, ci “sabatul DOMNULUI”, dar aceştia uită că şi anul sabatic este numit: “un sabat pentru DOMNUL”, (Levetic 25:4) sau “sabatele DOMNULUI”, (Levetic 23:38), dar curios că pe acestea nu le ţin, atunci sunt ei consecvenţi în teologia lor ?

Deuteronomul 10:1-5 – Dumnezeu a poruncit ca cele 10 porunci să fie păstrate în chivot, iar sulul legii era lângă chivot (Deuteronomul 31:24-26), această situaţie însă nu dovedeşte nimic din mai multe motive, ca de exemplu: în chivot mai era şi toiagul lui Aron şi mană (Evrei 9:4), şi totuşi preoţia lui Aron s-a sfârşit, tot aşa şi tablele legământului (2Corinteni 3:7-11). În plus în sulul legii de lângă chivot, despre care susţinătorii sabatului recunosc că a fost şters prin moartea lui Isus, erau consemnate şi cele 10 porunci (Exod 24:4), căci de fapt acestea făceau parte din Vechiul Legământ. Pe lângă toate acestea, faptul că în cer există un chivot (Apocalipsa 11:19), nu este o dovadă că cele 10 porunci nu s-au abrogat, căci Biblia nu specifică ce conţine acel chivot, de asemenea realităţile cereşti sunt diferite de cele pământeşti, şi în ce priveşte zilele (2Petru 3:9), prin urmare acest pasaj nu este un argument solid şi specific.

Isaia 56:1-8; 58:13 – De obicei aceste pasaje sunt comentate, că ar fi o profeţie la dispensaţiunea creştină, dar nici din text nici din context nu reiese aşa ceva, căci aceste pasaje ca şi cel din Isaia 66:23 se aplică literal în primul rând după ce poporul Israel s-a întors din captivitatea Babiloniană (Isaia 56.1-3,7; 58:12-14). Iar o altă perioadă la care se referă aceste pasaje, este perioada de după sfârşitul lumii, în mia de ani, când atât Israelul cât şi oamenii din toate naţiunile care se întorc la sfârşitul zilelor la Dumnezeu vor moşteni pământul (Apocalipsa 20:3; Osea 3:4,5; Mica 4:1-4) şi vor ţine sabatul pe noul pământ (Isaia 56:4-8; 66:22,23), dar şi sărbătoarea  lunii noi şi a corturilor (Zaharia 14:12,16-21). Dar aceste texte nu se referă la dispensaţiunea creştină ca o împlinire literală, ci cel mult una spirituală, căci în aceste texte apar activităţi ca: jertfe şi arderi-de-tot, care au o împlinire spirituală în Noul Legământ (Evrei 13:15,16), tot aşa şi sabatul care este sinonim cu ascultarea sau sabatul spiritual (Evrei 4:6,7).

Matei 5:17-19 – Acesta este argumentul favorit pentru cei ce susţin valabilitatea celor 10 porunci deci şi a sabatului în Noul Legământ. Însă dacă analizăm cu atenţie nici în interpretarea acestui pasaj, nu sunt consecvenţi, cei ce susţin sabatul, căci cuvântul “legea” la singular se referă nu numai le cele 10 porunci ci şi la celelalte 603 porunci, căci Isus în predicile sale nu face vreo diferenţiere între cele 10 şi celelalte (Matei 5:21-38), cum fac unii, care împart legea în două sau în mai multe părţi. Biblia nu împarte legea  în mai multe părţi, tocmai de aceea vorbeşte la singular de ea prin expresia “legea”, deci este nebiblic de a vorbi de o lege a lui Dumnezeu şi de o altă lege a lui Moise, ba din contră “poruncile DOMNULUI” sunt numite “legea lui Moise” (1Împăraţi 2:3; vezi şi Ezra 7:6 comp. cu 7:10) . Dar să revenim la textul din Matei 5:17-19, aici Isus spune că nu a venit să desfiinţeze legea, şi că cine va suprima una din porunci, chiar cea mai mică, va fi cel mai mic în împărăţia cerurilor, însă contextul ne arată că Domnul Isus a suprimat litera legii atunci când a învăţat că singurul motiv de divorţ este ,,desfrânarea” şi a suprimat libertatea ce era oferită de lege, în care un bărbat putea să-şi lase soţia din alte motive (Matei 5:31,32), dar de fapt Isus prin aceasta reglementare a întărit legea, şi anume spiritul legii care a existat de la creiere (Matei 19:3-9). Ne mai întrebăm: cei ce ţin sabatul, ţin şi celelalte peste 600 de porunci din lege? Dacă nu le ţin, atunci aceste cuvinte se aplică şi lor, şi atunci de ce consideră că legea jertfelor a fost desfiinţată, dacă Isus nu a desfiinţat legea, cu referire la întreaga lege ? Care este interpretarea corectă a acestui pasaj? În v.17 Isus spune că nu a venit să desfiinţeze ci să împlinească, El fiind singurul care a împlinit-o. Ceea ce spune aici Domnul Isus este asemănător cu ceea ce spune Pavel în Romani 3:31[4] unde se spune: “…noi (cei din Noul Legământ) întărim legea” (vezi şi Filipeni 3:3; Romani 8:4), ceea ce a vrut să spună aici Pavel ca şi Isus este că creştinii, adică cei din Noul Legământ, întăresc legea, împlinind-o, fie mai adânc [ca de pildă, nu numai că se abţin de la a ucide, dar se abţin şi de la mânie care poate duce la ucidere, Matei 5:22], fie într-un mod spiritual, [Romani 8:4 - de exemplu, după lege nu trebuiau opriţi boi să mănânce din grâu când îl treieră, dar în Noul Legământ acest principiu se aplică spiritual, adică conducătorii adunării creştine pot fi susţinuţi financiar de către cei printre care lucrează, 1Corinteni 9:8-14], prin urmare noi creştinii întărim legea nu o desfiinţăm, căci noi nu ţinem umbra ci realitatea lucrurilor, adevărata lege cea a Duhului, nu a literei, căci litera omoară dar Duhul dă viaţă (2Corinteni 3:6). Chiar legea cu sabatul o întărim, cum? Prin faptul că sabatul avea ca scop dedicarea unei zile pentru Dumnezeu, pentru închinare (Exod 20:8-10), pe când în Noul Legământ toate zilele sunt închinate lui Dumnezeu (Fapte 5:42), astfel noi întărim legea prin ţinerea unui sabat spiritual de ascultare, adică “astăzi” (Evrei 4:6,7), care este în fiecare zi (Evrei 3:13). Revenind la textul din Matei 5:17-19, totuşi putem spune că legea ca literă a fost abrogată şi aceasta a avut loc la moartea lui Isus, când a şters înscrisul cu toate poruncile, căci le-a împlinit pe toate, (Efeseni 2:15; Romani 10:4; Coloseni 2:14) iar în acel înscris erau şi cele 10 porunci (Exod 24:4,7; Neemia 9:13,14). Însă spiritul legii Isus la întărit şi mai mult

Iar v.19 este un principiu de a nu minimaliza unele porunci sau a le desfiinţa prin tradiţii ca fariseii, căci dreptatea ucenicilor lui Cristos trebuie să întreacă dreptatea fariseilor (v.20; comp. cu Iacov 2:10).

Matei 24:20 –  Prin acest pasaj se încearcă dovedirea obligativităţii sabatului după moartea lui Isus şi chiar pentru cei ce vor trăi zilele din urmă. Dar acest text nu spune aşa ceva, el se referă prin natura contextului, nu la zilele din urmă escatologice, căci atunci nimeni nu trebuie să fugă în sens fizic pentru a-şi scăpa viaţa, dar în anul 70 e.n. când a fost distrus Ierusalimul, creştinii au fugit fizic, dincolo de Iordan în cetăţuia Pela (Matei 24:16-20). Deci acest text se referă la anul 70 e.n., dar să revenim la mesajul textului şi haideţi să acceptăm de dragul intrării în profunzime, că creştinii de atunci au ţinut sabatul, însă se ridică o întrebare: Ce legătură are fuga cu sabatul ? Nici una, doar dacă acceptăm tradiţia evreiască bazată pe Exod 16:29 şi Isaia 58:13 care spune că în ziua de sabat un om nu se putea deplasa mai mult de 1100 metri (vezi şi Fapte 1:12 BCR n.s.), dar acceptând această idee, susţinătorii sâmbetei se condamnă singuri, căci ei în sabat nu ţin cont de această învăţătură. De fapt textul din Matei 24:20 se referă la faptul că creştinii evrei dacă fug în sabat, fie se vor aproviziona cu greu pe drum, căci în sabat, Israelul era ca o ţară moartă, inactivă (comp. cu Neemia 13:15-22), fie putea fi condamnaţi şi ucişi cu pietre deoarece erau evrei înainte de a fi creştini, prin urmare creştinii evrei şi numai evrei uneori au ţinut cont de vechea lege până la dărâmarea Ierusalimului (vezi Fapte 21:21-26), fără ca aceasta să fie o obligativitate pentru neamuri (Fapte 15).

Marcu 2:27 – “sabatul a fost făcut pentru om.” Astfel prin acest text se explică că sabatul nu este doar pentru evrei, ci pentru oameni din orice naţiune. Însă citind contextul acestui text, aceste cuvinte ale lui Isus răspund nu la întrebarea: la cine a fost dat sabatul? Ci pe cine slujeşte sabatul? Adică sabatul pe om îl slujeşte sau omul pe sabat? Deci aici Domnul Isus nu vrea să spună că sabatul este pentru oamenii dintre naţiuni, ci să le arate fariseilor spiritul legii sabatului, că nu omul trebuia să slujească sabatul, ci invers (Marcu 2:23-28).

Luca 23:54-56 – “Apoi în ziua sabatului s-au odihnit după poruncă”, acest pasaj este interpretat ca o dovadă că chiar după moartea lui Isus, oamenii evlavioşi s-au odihnit şi au ţinut cu grijă sabatul. Însă susţinătorii sabatului din prezent uită că acest lucru a avut loc în Israel, printre evrei, că după lege în ziua de sabat nu trebuia făcut foc în locuinţe (Exod 35:2,3), ceea ce cu siguranţă acele femei credincioase au respectat, dar cei din prezent ce ţin sabatul nu respectă. În plus aceştia uită că tot acele femei evlavioase au ţinut şi sărbătoarea Cincizecimii (Fapte 1:14; 2:1), fără ca aceştia în prezent să o mai ţină. Dar totuşi să răspundem la întrebarea: de ce femeile evlavioase au ţinut sabatul, după moartea lui Isus, dacă prin moartea acestuia i s-a pus capăt sabatului? Ei bine, se cunoaşte faptul că ucenicii şi femeile din anturajul lui Isus nu au înţeles totul dintr-o dată, de exemplu, la moartea Domnului Isus s-a pus capăt diferenţei dintre evrei şi neamuri (Efeseni 2:11-18), dar apostolii nu au înţeles lucrul acesta decât mai târziu, cu ocazia convertirii Sutaşului Corneliu (Fapte 10:9-48; 11:1-18). Deci tot aşa şi cu sabatul sau cu alte sărbători şi restricţii ale legii, care nu au dispărut automat din mintea ucenicilor, ci pe parcursul timpului lumina a crescut (Proverbe 4:18).

Luca 4:16; Fapte 13:42; 16:12,13;17:2 – În aceste texte Biblice se arată despre unele evenimente care au avut loc în sabat, dar numai o minte obturată poate vedea din aceste texte o dovadă în favoarea sabatului, căci textele nu spun nimic, despre obligativitatea ţinerii sabatului. Este curios că cei ce susţin sâmbăta condamnă pe susţinătorii zilei de duminică care aduc acelaşi tip de argumente, adică texte care vorbesc de ziua întâi a săptămânii (duminica: Matei 28:1; Marcu 16:2; Luca 24:1; Ioan 20:1,19; Fapte 20:7; 1Corinteni 16:2).

Apocalipsa 1:10 – Susţinătorii sâmbetei spun că expresia “ziua Domnului”, de aicea se referă la sâmbătă, iar cei ce susţin duminica spun că se referă la duminică, care este  realitate? Textul nu ne spune nici că s-ar referi la sâmbăta, nici că s-ar referi la duminică, de fapt traducerea din greacă mai exactă este: “Ziua Domnească”, fără însă a ne prezenta vreun indiciu că s-ar referi la sâmbătă sau la Duminică, astfel este greşit să spunem ceea ce textul nu spune.

Apocalipsa 12:17 – “…păzesc poruncile lui Dumnezeu…”, de obicei prin acest text se argumentează că însuşi creştinii descrişi în cartea Apocalipsa păzesc poruncile şi deci şi sabatul, care face parte din poruncile lui Dumnezeu. Însă o astfel de interpretare spune ceea ce textul nu spune, căci poruncile lui Dumnezeu de aici se referă la poruncile din Noul Legământ, după cum bine este scos în evidenţă de apostolul Pavel prin cuvintele: “Căci legea duhului de viaţă (cea a Noului Legământ) în Hristos m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii (cea a Vechiului Legământ).” (Romani 8:2), de asemenea în 1Corinteni 9:20-22 se precizează: “pentru iudei am devenit ca un iudeu, ca să câştig pe iudei; cu cei care sunt sub lege [evrei şi prozeliţi], ca şi când aş fi fost sub lege [sub cele 10 porunci, plus cele 603], măcar că NU SUNT SUB LEGE [legea Vechiului Legământ]…cu cei ce sunt fără lege, ca şi cum aş fi fost fără lege (măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu [legea Noului Legământ], ci sunt supus lui Hristos)…” Deci în acest pasaj Pavel inspirat de Duhul Sfânt, vorbeşte de o lege sub care nu este, cu referire la legea Vechiului Legământ dată prin Moise, şi o lege sub care este, legea Noului Legământ, dată prin Cristos. Deci textele din Noul Testament care subliniază păzirea poruncilor lui Dumnezeu cu referire la creştini se referă la legea lui Cristos, în care nu este inclusă porunca sabatului săptămânal, ci prima poruncă este să iubeşti pe DOMNUL Dumnezeu şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22:37-40), şi este curios că această primă poruncă nici măcar nu apare în cele 10 porunci ci este luată din celelalte peste 600 de porunci (Deuteronomul 6:4-6; Levetic 19:18), curios nu ?

Până aici am examinat principalele argumente folosite de către cei ce susţin obligativitatea unui sabat săptămânal, în continuare vom prezenta argumente clare că sabatul săptămânal nu face parte din Noul Legământ şi nu este obligatoriu pentru creştini.

B) Texte care indică că toată legea, printre care şi decalogul cu sabatul au fost abrogate:

Fapte 15:5-11,23-29 – În acest pasaj se arată că unii dintre evreii care au crezut în Isus, susţineau obligativitatea pentru cei dintre neamuri să se circumcidă şi să păzească legea lui Moise (v.5,24 cu referire la întreaga lege, căci expresia “legea lui Moise” se aplică la întreaga lege : Deuteronomul 5:1,12-15; Neemia 9:13,14; 1Cronici 22:12,13). Însă apostolii călăuziţi de Duhul Sfânt au hotărât următoarele restricţii: să se ferească de 1. Lucrurile jertfite idolilor; 2. De consumarea sângelui; 3. Şi a animalelor sugrumate (din care nu s-a scurs sângele); 4. De desfrânare; toate aceste restricţii existau şi înainte de a fi dată legea lui Moise (ferirea de idolatrie – Geneza 35:3,4; de sânge şi animale sugrumate – Geneza 9:3,4; de desfrânare – Geneza 12:15-18; 39:9). De asemenea este curios, că sabatul sau interzicerea mâncăturilor necurate după lege, nici măcar nu este menţionată, ceea ce lasă să se înţeleagă că apostolii priveau altfel sabatul decât unii din zilele noastre, în plus chiar listele cu porunci de mai târziu care le completează pe acestea şi care apar în epistole, nu menţionează nimic de obligativitatea sabatului (Romani 1:29-32; 1Corinteni 5:10,11; 6:9,10; Galateni 5:19-21; etc.). Ba mai mult apostolii răspund la pretenţia acelora care susţineau legea prin cuvintele: “Şi Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei şi le-a dat Duh Sfânt ca şi nouă (care am păzit legea). N-a făcut nici o deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţat inimile prin credinţă . Acum, deci, de ce ispitiţi pe Dumnezeu şi puneţi pe gâtul ucenicilor un jug (legea) pe care nici părinţii noştri nici noi nu l-am putut purta ? Ci credem că noi, ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus Hristos.” Deci apostolii explică clar că creştinii nu mai sunt sub lege, deci nici sub obligativitatea de a ţine sabatul.

Romani 7:4,6 – Este un text clar care precizează abrogarea întregii legi şi a decalogului, căci aici se spune: “…prin trupul lui Hristos aţi murit în ce priveşte legea…Dar acum am fost dezlegaţi de lege şi suntem morţi faţă de ceea ce ne ţinea robi, ca să slujim ca robi, în înnoirea duhului, iar nu după vechea literă.” Deci noi suntem dezlegaţi de legea veche, suntem morţi faţă de ea, adică complet inactivi. Însă cei ce susţin sabatul, sucesc acest pasaj dându-i o interpretare greşită, ei spun că cuvântul lege de aici se referă, doar la legea ceremonială a jertfelor şi nu la cele 10 porunci, dar nici textul nici contextul nu susţine o astfel de interpretare, ba mai mult contextul arată că aici Pavel se referea chiar şi la cele 10 porunci, căci în v. 7 el face referire la porunca a zecea din decalog, care spunea să nu pofteşti, prin urmare suntem dezlegaţi de lege (decalogul + cele 603 porunci). Însă aceasta face ca cei ce susţin sâmbăta sau alte prevederi a legii vechi să fie în imposibilitatea de a-I sluji lui Cristos în înnoirea duhului, căci ei slujesc după vechea literă.

Romani 10:4 – “Căci Hristos este SFÂRŞITUL LEGII, pentru îndreptăţirea oricărui credincios.” Deci în acest text se precizează clar că nu mai suntem sub lege, căci în Cristos legea s-a desfiinţat, căci El a împlinit-o şi i-a pus capăt, şi aceasta se referă la întreaga lege, şi a celor 10 porunci, de unde ştim? Chiar v.5 precizează principiul îndreptăţirii din Vechiul legământ, valabil şi pentru cele 10 porunci, căci oamenii erau îndreptăţiţi prin ţinerea cu stricteţe a legii, pe când în Noul Legământ omul este îndreptăţit fără lege (Romani 3:21-24) prin credinţa în Cristos.

Galateni 3:18,19,23-26 – Citeşte cu atenţie textul şi puneţi următoarele întrebări: Pentru ce este legea ? “Ea a fost adăugată (făgăduinţelor lui Avraam) din cauza fărădelegii.” Care lege a fost adăugată? Legea dată ulterior prin Moise, adică toată legea. Cu ce scop a fost dată legea ? “…legea ne-a fost îndrumătorul nostru spre Hristos…” Pentru totdeauna a fost introdusă legea? Legea a fost dată pentru un timp, “PÂNĂ când avea să vină sămânţa (Isus)” Când s-a pus capăt legii? “După ce a venit credinţa (în jertfa lui Cristos), nu mai suntem sub îndrumător. Căci toţi suntem fii ai lui Dumnezeu PRIN credinţa (nu prin lege) în Hristos Isus.” Ce sar întâmpla dacă în prezent am fi sub îndrumător ? Aceasta ar însemna să negăm credinţa în Isus Cristos.

Efeseni 2:15 – Este un pasaj clar care indică momentul abrogării legii, şi anume moartea lui Cristos. Din păcate cei ce susţin sâmbăta sucesc şi acest text, spunând că expresia: “…legea poruncilor în rânduielile ei”, nu se referă la cele 10 porunci, dar de unde ştiu ei lucrul acesta? Spune undeva în Biblie că această expresie s-ar aplica numai la o parte a legii? Este demn de notat că expresii asemănătoare se referă chiar la cele 10 porunci (Deuteronomul 5:1; Neemia 9:13,14). Poate cineva ar zice despre textele mai sus menţionate, că descriu abolirea legii, şi ar dori să vadă un text clar  direct despre sabat, cum că nu mai este obligatoriu pentru creştini, acest text îl vom prezenta în continuare:

Coloseni 2:14,16,17 – Este un pasaj clar şi fără echivoc care precizează: “A şters înscrisul care era împotriva noastră prin poruncile lui şi la luat din cale pironindu-l…DECI nimeni să nu vă judece cu privire la mâncare sau la băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, sau lună nouă sau SABATE. Care sunt o umbră a lucrurilor viitoare, dar trupul (“realitatea” NW) este al lui Hristos.” Deci este clar, nimeni să nu vă judece, dacă nu ţineţi sabatele expuse în lege, iar cuvântul “ sabate” nu se referă numai la sabatele care se ţineau cu ocazia unor sărbători sau la anii sabatici, cum interpretează unii, căci de unde ştiu ei că expresia “sabate” sar referi doar la unele sabate şi nu la toate? Care este criteriu sau principiul teologic, pentru o astfel de interpretare? În plus, alte traduceri ale Bibliei traduc prin: “un sabat” NT.93[5], sau “la vreun sabat” NW, iar contextul confirmă că se referă la orice tip de sabat, deoarece v.16 este o concluzie a v.14,15, căci v.16 începe cu cuvântul: “deci” ca o finalitate a faptului că înscrisul cu porunci a fost şters. De aceea să ne întrebăm: ce conţinea înscrisul cu porunci, conţinea El şi sabatul săptămânal? Să lăsăm ca însuşi Biblia să ne dea răspunsul la această întrebare. Dacă deschidem Biblia la Exod 24:3,4 sau la Deuteronomul 31:9-11, vom vedea că înscrisul cu porunci conţinea, “…toate cuvintele Domnului şi toate legile” (Biblia Cornilescu), deci şi sabatul săptămânal, şi ce s-au întâmplat cu acestea? Au fost şterse, de aceea nimeni nu mai este obligat să ţină sabatul. O altă dovadă că sabatul din Coloseni 2:16 se referă şi la cel săptămânal este v.17, unde se precizează că lucrurile din v.16 sunt o umbră a lucrurilor viitoare. Să ne întrebăm: Este sabatul săptămânal o umbră a lucrurilor viitoare ? Da, căci după cum am văzut, el va fi ţinut pe noul pământ (Isaia 66:22,23), atunci dacă este o umbră a lucrurilor viitoare, atunci se include în expresia “sabate” şi noi în prezent nu mai trebuie să-l ţinem, căci noi respectăm “realitatea” care este Cristos.

Evrei 7:11,12 – Acelaşi lucru despre ştergerea tuturor poruncilor din Vechiul Legământ, este subliniat şi în acest pasaj, unde se declară: “Dacă într-adevăr desăvârşirea ar fi fost prin preoţia leviţilor, CĂCI PE TEMEIUL EI A PRIMIT POPORUL LEGEA, ce nevoie mai era să se ridice un alt fel de preot, după rânduiala lui Melhisedec, şi care nu a fost numit după rânduiala lui Aron ? Pentru că, fiind schimbată preoţia, TREBUIA  NUMAIDECÂT SĂ AIBĂ LOC ŞI O SCHIMBARE A LEGII.” Să reflectăm sincer la această precizare, pe ce temei a primit poporul Israel, legea? Pe temeiul preoţiei levitice; care lege a primit-o pe acest temei, doar legea ceremonială? Nu, TOATĂ LEGEA (Exod 24:3-8); ce s-a întâmplat cu preoţia lui Aron? A fost schimbată; care este consecinţa schimbării preoţiei? S-a schimbat şi legea. Deci este clar că creştinii trebuie să ţină nu legea abrogată, ci legea Noului Legământ, iar această lege o găsim în învăţăturile lui Cristos şi ale apostolilor, consemnate în Noul Testament. Aceasta nu înseamnă că Vechiul Testament este de lepădat, ci înseamnă că numai poruncile reiterate în Noul Testament mai sunt valabile, iar prin faptul că porunca de sabat nu este revigorată în Noul Legământ ca o obligativitate, în consecinţă nu mai trebuie ţinută. Însă libertatea creştină permite ca un creştin să ţină pentru Domnul, o zi, conform principiului din Romani 14:6, astfel creştinul poate alege să ţină sâmbăta sau în altă zi, dar nu putem face din hotărârea noastră personală de a ţine o zi, o lege şi pentru ceilalţi şi astfel să le furăm libertatea în Cristos, căci ei pot alege să ţină Duminica sau vinerea sau chiar să nu ţină de loc, căci în Romani 14:5 se arată libertatea creştină în acest domeniu prin cuvintele: “Unul socoteşte o zi mai presus decât alta (sâmbăta sau Duminica, etc.); altul socoteşte toate zilele la fel.” Deci libertatea creştină îmi permite, dacă vreau să consider toate zilele la fel, fără a face diferenţe între ele, şi fără a o sărbători în una mai mult decât în alta. Însă întreabă-te: Există o astfel de libertate în biserica din care faci parte ?

C)    Consecinţele dăunătoare ale obligativităţii sabatului

În primul rând, a reclădi lucrurile legii, te face călcător de lege (Galateni 2:18-21), şi te pune în postura de a lepăda harul lui Dumnezeu, ca şi cum Cristos nu a venit şi a împlinit legea punându-I astfel capăt (Galateni 4:4,5), ca şi cum Cristos ar fi murit degeaba dacă îndreptăţirea este prin lege (Galateni 2:21), sau ca şi cum nu ar fi murit, ca să-i pună capăt legii (Coloseni 2:14; Efeseni 2:15; Romani 7:6). De fapt, Biblia avertizează împotriva unui astfel de pericol, prin cuvintele: “Hristos ne-a eliberat ca să fim liberi. Rămâneţi deci tari şi nu vă supuneţi iarăşi sub jugul robiei!…Voi care căutaţi să vă îndreptăţiţi pe voi înşivă prin lege, V-AŢI LIPSIT DE HRISTOS, AŢI CĂZUT DIN HAR.”(Galateni 5:1,4), de asemenea în 2Corinteni 3:17 se spune: “…unde este Duhul Domnului, acolo este libertate.” Deci, dacă în biserica din care facem parte nu este libertate, în sensul că, sau adăugat la legile Noului Legământ şi alte restricţii cu care condiţionăm mântuirea, acolo nu este Duhul lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă, că ne putem face de cap, sau dacă nu suntem sub lege, ci sub har, nu înseamnă că putem face orice, căci Biblia spune: “Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu suntem sub lege, ci sub har? NICIDECUM!”(Romani 6:15-22), iar la Tit 2:11 se spune: ”Căci harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toţi oamenii s-a arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie.” Da creştinii, chiar dacă se află sub har, harul îi împinge la a duce o viaţă sfântă de ascultare, dar nu de vechea lege, ci de legea Noului Legământ, numită şi legea lui Cristos (Galateni 6:2), sau legea lui Dumnezeu (1Corinteni 9:21), sau legea Duhului de viaţă (Romani 8:2).

5. Care este ziua de odihnă pentru creştini ?

După cum am observat până aici, aceasta nu este sâmbăta, dar oare să fie duminica, aşa cum ţin majoritatea cultelor? Nu există nici un suport Biblic solid, pentru a susţine că în Noul Legământ, ziua de odihnă ar fi duminica. De fapt, în toate textele Noului Testament, în care apare ziua întâi a săptămânii (duminica în calendarul nostru), nu lasă să se înţeleagă, că aceasta a înlocuit sabatul, sau că aceasta este ziua de odihnă (vezi: Matei 28:1; Marcu 16:2; Luca 24:1; Ioan 20:1,19; Fapte 20:7; 1Corinteni 16:2). Chiar dacă Domnul Isus a înviat în această zi, totuşi El nu a poruncit ţinerea ei, şi nici apostolii după înălţarea lui la cer, cu siguranţă că dacă Isus ar fi poruncit-o, apostolul Pavel nu ar fi mai putut descrie libertatea creştină cu privire la zile prin cuvintele: “altul socoteşte toate zilele la fel.” (Romani 14:5), ci ar fi precizat obligativitatea duminicii, ca zi de odihnă. Este adevărat că continuatorii apostolilor[6], susţineau ca zi de sărbătoare duminica, într-o formă sau alta, dar să nu uităm că singura bază pentru credinţa noastră este Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Biblie.

Probabil ajunşi la acest punct, se ridică întrebarea: dacă nu este nici sâmbăta, nici duminica, atunci când este ziua de odihnă pentru creştini? În ce priveşte odihna fizică, ne putem odihni când dorim, şi putem munci când vrem, ca şi primii oameni, deoarece Cristos ne-a dat această libertate pe care o aveau primi oameni şi credincioşii din vechime.

Însă, în Noul Legământ, ziua de odihnă este descrisă prin cuvintele: “Rămâne deci o odihnă sabatică pentru poporul lui Dumnezeu.”(Evrei 4:9 Biblia Cornilescu 1931 revizuită în 1998). Această odihnă sabatică se referă la sabatul spiritual, care are loc în fiecare zi când ascultăm de Dumnezeu, după cum se spune în Evrei 4:6-8 NW: “«Nu vor intra în odihna Mea » Şi apoi urmează: “ Întrucât rămâne deci ca unii să intre în ea, iar cei cărora le-a fost anunţată vestea bună mai întâi nu au intrat din cauza neascultării, El stabileşte din nou o anumită zi spunând după atâta timp în psalmul lui David:  «Astăzi», aşa cum s-a spus mai sus «Astăzi, dacă ascultaţi glasul său, nu vă împietriţi inimile»”. Această zi de odihnă este «Astăzi», adică: “…în fiecare zi, atât timp cât se zice astăzi…” (Evrei 3:13). Cum se ţine acest tip de sabat ? Acest tip de sabat se ţine prin ascultare, după cum se spune: “Astăzi, dacă ascultaţi glasul său, nu vă împietriţi inimile.” Astfel vom fi receptivi la glasul lui Dumnezeu, şi vom evita lucrările noastre rele şi egoiste, nu ca israeliţii care au poftit lucruri rele (Psalmul 106:14), au fost geloşi (Psalmul 106:16), au fost idolatri (Psalmul 106:19,28,36), au dispreţuit ţara cea bună (Psalmul 106:24), au murmurat (Psalmul 106:25), nu au ascultat, ca să nimicească popoarele idolatre (Psalmul 106:34),  şi de aceea nu au intrat în odihna lui Dumnezeu. Acest tip de sabat care se manifestă prin ascultare izvorăşte din credinţă: “Căci noi care am crezut, intrăm în odihna…” (Evrei 4:3 BCR), căci credinţa duce la ascultare. În contrast evreii nu s-au odihnit de lucrările lor, dar noi ca să intrăm în odihna lui Dumnezeu trebuie să ne odihnim de lucrările noastre, cum s-a odihnit Dumnezeu de a le sale, căci la Evrei 4:10 BC[7] se spune: “Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale.” Cum s-a odihnit Dumnezeu de lucrările sale? Ei bine, Dumnezeu s-a odihnit prin faptul că a lăsat ca lucrurile create să urmeze legile sale fără intervenţia directă a Lui (Geneza 1:31; 2:2,3; Psalmul 104:19; 119:91), tot aşa noi trebuie să ne odihnim de toate lucrările noastre (Evrei 4:10,11), bizuindu-ne pe jertfa şi pe lucrarea completă şi perfectă al lui Cristos care a rostit cuvintele: “…S-a sfârşit!…” terminând misiunea lui Dumnezeu (Ioan 19:30). Da noi putem să ne odihnim pentru că Dumnezeu a lucrat prin Isus Cristos la Golgota (Ioan 5:17; 2Corinteni 5:19), şi lucrează prin Isus în viaţa noastră, El este Cel ce trăieşte în noi şi face faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru noi (Galateni 2:20; Efeseni 2:10), dar El nu poate să lucreze, dacă noi nu ne odihnim, dacă noi ne muncim să facem fapte bune, atunci îl oprim pe El din lucrare, de asemenea nu ne odihnim, vom obosi, şi în scurt timp vom cădea în păcat ca evreii (Evrei 4:11). Sudoarea chiar în lucrarea faptelor bune este semnul păcatului (Geneza 3:19), pe când dacă ne odihnim în Cristos, El va duce jugul şi va împlini în noi şi prin noi lucrarea lui Dumnezeu (Matei 11:28-30; 1Corinteni 15:10).

Este interesant că Biblia în Evrei cap.3,4 vorbeşte de o intrare şi o rămânere în odihna lui Dumnezeu (3:3), nu de un ciclu, cum este sabatul fizic, în care intri şi ieşi, de aceea a rămâne în odihnă, înseamnă a rămâne în Cristos permiţându-i acestuia să lucreze ascultarea în viaţa ta, acest sabat spiritual a început, în ziua Penticostei, când Duhul Sfânt a fost revărsat, şi a venit în fiinţă poporul creştin al Noului Legământ, şi în ziua aceea a început o părtăşie specială cu Tatăl şi cu Fiul (Ioan 14:20,26), iar de fiecare dată când cineva se naşte din nou, intră în odihna lui Dumnezeu, deoarece el prin credinţă acceptă lucrarea făcută de Cristos, şi astfel el se poate odihni de lucrările lui, căci numai trebuie să facă lucrări pentru a fi salvat, ci să accepte lucrarea lui Cristos, care este completă şi perfectă şi care a încheiat lucrarea de ispăşire pentru om, astfel acesta se poate odihni pe acest solid temei, iar faptele bune pe care le face, nu sunt lucrările lui, ci ale Lui Cristos prin Duhul Sfânt (Galateni 2:20; 5:22,25).

Fie ca să intrăm în odihna lui Dumnezeu şi să rămânem în această odihnă binefăcătoare.

Inviere si rapire

Oamenii în general au auzit despre învierea morţilor, însă din păcate marea majoritatea oamenilor nu înţeleg clar ce este învierea, chiar mulţi care spun că sunt creştini nu fac diferenţiere între diferitele tipuri de înviere prezentate de Biblie. Însă Biblia arată importanţa acestei doctrine când precizează în Evrei 6:1,2:

,,De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos, şi să mergem spre cele desăvârşite, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte, şi a credinţei în Dumnezeu, învăţătura despre botezuri, despre punerea mâniilor, despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică.”

Deci învăţătura despre învierea morţilor face parte din ,,adevărurile începătoare”, însă dacă noi nu le cunoaştem pe acestea cu siguranţă că atunci nu vom putea creşte în cunoştinţa oamenilor maturi. De acea în continuare vom dezvolta următoarele puncte principale despre înviere şi răpirea la cer:

&   Ce este învierea şi câte tipuri de înviere există?

&   Exemplele consemnate în Biblie de oameni înviaţi?

&   Învierea lui Isus Cristos

&   Învierile profeţite din viitor

&   Răpirea sau luarea la cer

Să vedem în primul rând:

Ce este învierea şi câte tipuri de înviere există?

Pentru a înţelege ce este învierea în primul rând, să vedem pe scurt ce este moartea?

Biblia prezintă moartea ca fiind opusul vieţii, nu ca fiind o uşă spre altă viaţă, ci fiind capătul vieţii, după cum se arată în Iov 7:7,10; 10:8,9,18-22 aceiaşi idee este subliniată şi în Ecleziast 9:5,6:”Cei vii măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi NU ŞTIU NIMIC…şi dragostea lor, şi ura lor, şi invidia lor, de mult au şi pierit…”. Deci cei decedaţi nu mai sunt conştienţi de nimic, căci ei nu mai există (Psalmul 146:4), indiferent dacă sunt buni sau răi (Iov 24:19-24). Astfel nu degeaba compară Domnul Isus moartea cu un somn (Ioan 11:11-14; vezi şi Iov 17:11-16). În concluzie Sfânta Biblie nu susţine învăţătura conform căreia există viaţă după moarte, ci ea învaţă că moartea duce la inexistenţă, iar morţii fie buni fie răi merg în Locuinţa Morţilor, după cum se spune în Ecleziast 9:10:”Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta. Căci în Locuinţa Morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune”. Deci omul la moarte merge în Locuinţa Morţilor, nici în iad, nici în rai, iar Locuinţa Morţilor este mormântul tuturor oamenilor (Isaia 14:15; termenul ebraic: sheol este echivalentul termenului grecesc hades, deoarece Fapte 2:27 citează din Psalmul 16:10).

Iar despre SUFLET, Cuvântul lui Dumnezeu arată că omul este un suflet, nu că are un suflet, astfel în Biblie cuvântul suflet se referă în general la om sau animal ca întreg. Astfel în Geneza 2:7 citim definiţia biblică a sufletului: “Şi DOMNUL Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul a devenit un suflet viu.” astfel omul este un suflet viu din combinaţia: ţărână + suflare de viaţă = suflet, deci la moartea omului, când suflarea de viaţă se întoarce la Dumnezeu (Ecleziast 12:7), nu rămâne decât ţărâna, căci: suflet fără suflarea de viaţă = ţărână.

Iar Duhul sau suflarea de viaţă este o forţă impersonală a lui Dumnezeu, care nu i-a nimic din personalitatea noastră (Iov 34:12-15). De exemplu duhul lui Isus a plecat la Dumnezeu în clipa morţii lui (Luca 23:46), dar El a rămas în mormânt ne-existând trei zile până la înviere, când duhul de viaţă la readus în existenţă (Ioan 20:17; Fapte 1:3; 1 Corinteni 15:4). În consecinţă sufletul este muritor, după cum reiese din zeci de texte biblice, poate pentru unii care merg de zeci de ani la Biserică aceste explicaţii ar fi şocante, căci acolo se învaţă ceva cu totul diferit, dar aceasta este realitatea pe care o prezintă Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu. De pildă că sufletul moare odată cu omul reiese clar din următoarele pasaje: Exod 12:15,19 “…acel suflet va fi nimicit.” (Vezi şi Numeri 9:13; Iosua 2:13; Ezechiel 18:4,20) Acelaşi lucru este susţinut şi de Noul Testament de exemplu în Fapte 3:23 NT.93; BC.31[1] se precizează: “orice suflet care nu va asculta de profetul acela va fi nimicit din popor”, sau Iacov 5:20 care vorbeşte de salvarea unui suflet de la moarte, dar cum poate fi salvat sufletul de la moarte dacă acesta este nemuritor? Apoi se mai ridică întrebarea: ce rost mai are învierea pentru cineva ce există? Căci învierea are rost doar pentru cineva care nu trăieşte pentru a fi adus din nou în existenţă.

De fapt, conform Bibliei, învierea înseamnă revenirea la viaţă şi se produce atunci când un om primeşte viaţă după ce a fost mort[2]. Cuvintele care apar în Biblie pentru înviere sunt următoarele: ,,techiyatah hammethim” în Vechiul Testament care a fost scris în ebraică foloseşte această expresia: care înseamnă: ,,readucerea la viaţă a morţilor”. În Noul Testament apare expresia: ,,anastasis” care înseamnă literalmente: ,,acţiunea de a se ridica din nou”. Învierea presupune readucerea la viaţă a persoanei cu toate caracteristicile de mai înainte de moarte, adică cu temperamentul, personalitatea, cunoştinţa, amintirile, ce le-a avut în clipa decesului. Biblia ne vorbeşte în mai multe texte despre înviere, şi chiar dacă oamenii credinţei din vechime nu aveau atât de clar această perspectivă în minte cum o avem noi astăzi, totuşi încă din perioada lui Iov care a trăit probabil înainte de Moise, această speranţă a învierii era frământarea unor oameni ca Iov (vezi Iov 14:13-15), fără ca ea însă să fie un concept sigur şi clar. Apoi în timpul lui Moise, Dumnezeu se dezvăluie ca fiind Dumnezeul celor vii care lăsa să se întrevadă posibilitatea învierii (Exod 3:6; Luca 20:37,38). El se prezintă ca fiind Cel ce dă viaţa (Deuteronom 32:39). Însă prima posibilă exprimare a învierii, sunt cuvintele Anei care spune în 1Samuel 2:6 ,,Domnul omoară şi învie, El pogoară în locuinţa morţilor şi El scoate de acolo.” Mai târziu chiar David scrie unii Psalmii, El face unele posibile referiri la învierea morţilor (Psalmul 16:9-11; 71:20-24). Însă din unele scrieri ale lui David şi ale lui Solomon reiese parcă că ei nu erau siguri de înviere, descriind moartea ca fiind veşnică şi din care nu mai este scăpare (Psalmul 49:16-20; Ecleziast 9:6). Începând însă cu scrierile profeţiilor promisiunea învierii devenea tot mai sigură şi mai clară (vezi Isaia 26:19; Ieremia 31:15-17; Ezechiel 37:1-10; Daniel 12:2,13; Osea 13:14), mai ales că aceştia au şi făcut învieri iar această credinţă în înviere sa răspândit în popor (2împăraţi 5:7).

În Noul Testament lucrurile se fac şi mai clare, căci avem învăţăturile Domnului Isus şi ale apostolilor despre înviere, dar cu toate acestea, unii nu diferenţiază corect tipurile de înviere prezente în Cuvântul lui Dumnezeu, de aceea să vedem în continuare tipurile de înviere pe care le prezintă Biblia:

Învierea în corp de carne: este aceea înviere în care persoana decedată revine la viaţă tot în corp de carne, despre această înviere vorbeşte Biblia în Isaia 26:19[3] unde se spune: ,,Să învie, deci, morţii Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viaţă, şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi.” (vezi şi Ioan 5:28,29). Este clar însă că cel ce învie sau revine la viaţă la învierea generală nu va învia în corpul cu care a murit şi care sa descompus, dar nici într-un corp asemănător, ci în corpul lui, pentru a înţelege mai bine să ne gândim la faptul că o fiinţă umană îşi schimbă toate celulele corpului în aproximativ 7 ani, deci omul de acum 7 ani din punct de vedere fizic nu mai există, totuşi datorită regenerării celulelor, el nu şi-a încetat existenţa, tot la fel corpul cu care omul a murit nu mai există, însă Dumnezeu pe baza codului genetic şi a altor lucruri păstrate în memoria Lui, îi ridică din nou corpul ce la avut la moarte. În unele situaţii însă, învierea sa produs după câteva ore sau zile de la decesul persoanei (Luca 7:11-17; 8:40-56; 1Împăraţi 17:17-24; 2Împăraţi 4:32-37; 13:20,21; Ioan 11:43,44; Fapte 9:36-42; 20:7-12), prin urmare probabil nu a fost necesară construirea din nou a corpului celui ce a murit, ci doar revenirea suflării de viaţă în corpul neînsufleţit (vezi Luca 8:55). Poate în trecut era mai greu de înţeles şi crezut acest lucru, însă în epoca actuală având în vedere descoperirile ştiinţifice şi experimentele cu clonări efectuate de oamenii de ştiinţă care se aseamănă pe undeva cu învierea, această promisiune este mult mai credibilă, astfel  învierea celor morţi nu mai este un basm (chiar dacă este peste puterile omului) ci un lucru posibil în mâna Dumnezeului Atotputernic care îl poate realiza.

De această înviere în carne au avut parte unele personaje Biblice din trecut (1Împăraţi 17:17-24; Ioan 11:43,44), însă aceştia după ce au înviat, după un timp au murit din nou, dar în viitor la judecata ce va avea loc după mia de ani, unii vor învia în carne pentru viaţă, şi aceştia vor trăi etern pe pământ (Daniel 12:2; Ioan 5:28,29; Ap. 20:11-14). Un alt tip de înviere este:

Învierea în corp spiritual: este aceea înviere în care persoana decedată revine la viaţă nu într-un corp de carne, ci într-un corp spiritual, despre aceast tip de înviere vorbeşte Pavel în 1Corinteni 15:35-54 când spune în v.44: ,,Este semănat trup firesc (,,corp fizic” NW[4]), şi înviază trup duhovnicesc (,,corp spiritual” NW)…” De această înviere au parte creştinii, adică cei morţi în Cristos (1Tesaloniceni 4:16), deoarece ei merg la cer şi au nevoie de alt fel de corpuri pentru a trăi în cer cu Dumnezeu, căci carnea şi sângele nu pot intra în cer unde locuiesc îngerii, Isus Cristos şi Dumnezeu care sunt spirite (1Corinteni 15:50; Ioan 4:24; Evrei 1:7). Un alt fel de înviere este:

Învierea spirituală: care nu este o înviere din moarte fizică, ci o înviere spirituală, adică Biblia îi descrie pe oamenii necredincioşi ca fiind morţi în păcatele lor, astfel în momentul când cineva crede în Isus Cristos şi acceptă harul lui Dumnezeu, el primeşte Duhul Sfânt care îi înnoieşte viaţa, şi astfel el primeşte viaţa nouă în Cristos înviind în mod spiritual, adică inima omului este regenerată (Efeseni 2:1-10; Tit 3:5; Coloseni 2:12). Dar să vedem în continuare:

Exemplele consemnate în Biblie de oameni înviaţi?

Biblia care este Cuvântul lui Dumnezeu ne prezintă diferite învieri ce au avut loc pe parcursul timpului pe care aş dori în continuare să le trec în revistă în ordine:

1.       Prima înviere descrisă de Biblie este cea din 1Împăraţi 17:17-24 unde profetul Ilie cu puterea lui Dumnezeu aduce la viaţă pe fiul văduvei din Sarepta.

2.       A doua înviere are loc în timpul succesorului lui Ilie, Elisei, care a înviat pe fiul Sunamitei (2Împăraţi 4:32-37).

3.       Mai târziu după moartea lui Elisei, un om a fost îngropat în mormântul lui Elisei, la atingerea oaselor acestuia, mortul a înviat (2Împăraţi 13:20,21).

4.       Următoarele învieri nu au loc decât în timpul serviciului de predicare a lui Isus, care prima dată a înviat pe fiul unei văduve din oraşul Nain (Luca 7:11-17) dovedind astfel că este Fiul lui Dumnezeu.

5.       A doua înviere relatată de Evanghelii este cea a fiicei lui Iair (Luca 8:40-56).

6.       Apoi cu puţin timp înainte de moartea Sa la înviat pe Lazăr prietenul Său care era mort de patru zile, şi cu aceea ocazie se identifică pe sine prin cuvintele: ,,Isus i-a zis: „Eu Sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.” (Ioan 11:11-44).

7.       Următoarele învieri au loc o dată cu moartea Domnului Isus, căci când El a murit un mare cutremur de pământ a avut loc şi unii sfinţi au înviat după cum se arată în Matei 27:51-54.

8.       Chiar şi apostolii Domnului Isus au făcut învieri prin autoritatea ce au primit-o de la Domnul vieţii (Matei 10:8), astfel Petru o readuce la viaţă pe Dorca (Tabita) în oraşul Iope (Fapte 9:36-42).

9.       Iar mai târziu apostolul Pavel îi redă viaţa lui Eutih (Fapte 20:7-12).

Aceste nouă episoade de învieri prezentate de Cuvântul lui Dumnezeu probează din plin că morţii pot învia. Un alt argument în favoarea învierii, este cea ce se întâmplă primăvara, când natura moartă revine la viaţă, căci după cum în natură orice sămânţă moare (putrezeşte) mai întâi, apoi produce din nou viaţă, tot aşa morţii pot învia. Acest lucru este posibil prin jertfa şi învierea Domnului Isus a fost biruită moartea şi Locuinţa Morţilor (Apocalipsa 1:17,18). De fapt cel mai bine argumentat caz de înviere este cel al Domnului Isus, dar pe acesta îl vom trata în continuare.

Învierea lui Isus Cristos

Isus Cristos a înviat[5] a treia zi de la moartea Sa (1Corinteni 15:4), şi a fost primul care a înviat nu doar pentru o perioadă de timp, ci pentru eternitate (Romani 6:9,10; Apocalipsa 1:17,18). Însă cu privire la învierea lui Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu se ridică câteva întrebări pe care le vom analiza în continuare:

Care a fost starea morţii lui Isus pe parcursul celor trei zile?

Cât timp a stat în moarte Isus?

Cine la înviat din morţi pe Isus Cristos?

Cum a înviat Domnul Isus?

La cine sa arătat Isus după înviere?

În primul rând să analizăm:

Care a fost starea morţii lui Isus pe parcursul celor trei zile?

Unii cred că Isus a existat într-o formă de existenţă spirituală şi pe parcursul celor trei zile cât trupul lui a stat în mormânt, astfel ei cred că duhul sau sufletul Domnului Isus a fost cu tâlharul răstignit în rai, căci acestuia ia promis că va fi astăzi cu el în rai (Luca 24:34), un alt argument adus de unii este că în timp ce trupul lui Isus era în mormânt, duhul lui predica duhurilor din închisoare care nu sunt decât sufletele celor ce au murit în potop (1Petru 3:18-20). Însă dacă analizăm cu atenţie aceste argumente observăm că Isus nu putea fi în rai cu tâlharul în aceea zi, căci el a stat în inima pământului după cum el însuşi spune (Matei 12:40), iar sufletul lui era în locuinţa morţilor care nu a putut să-l ţină decât trei zile, după care a înviat şi astfel nu a văzut putrezirea (Fapte 2:24,27,31,32; 13:34-37). Iar spiritul sau duhul lui, a mers la cer, dar după cum am văzut la începutul acestui material, spiritul sau suflarea de viaţă nu ia nimic din personalitatea noastră (Iov 34:12-15), căci duhul lui Isus a plecat la Dumnezeu în clipa morţii lui (Luca 23:46), însă Isus nu a ajuns în cer decât după înviere (Ioan 20:17) ceea ce arată că spiritul de viaţă este o forţă impersonală. În plus, în limba greacă în care sa scris Noul testament nu există semne de punctuaţie, astfel textul din Luca 23:43 poate suna astfel după cum este redat în NW: ,,…Adevărat îţi spun astăzi: Vei fi cu mine în paradis”. Deci Isus în ziua în care a murit doar i-a promis tâlharului paradisul, dar va fi cu el doar în viitor când se va produce învierea morţilor, despre care Isus a învăţat că va avea loc în ziua de pe urmă (Ioan 6:40,44). Cât despre textul din 1Petru 3:18-20, aici nu este vorba de duhul lui Isus de după moarte, care s-a dus şi a predicat în închisoare, adică după teoria unora, le-a predicat sufletelor (duhurilor) celor morţi din potop, ci cuvântul “duhurilor” care apare aici nu se referă la cei decedaţi, ci la îngerii (1Împăraţi 22:19-21; Marcu 9:25) care au fost neascultători în zilele lui Noe, adică îngerii care au părăsit misiunea lor din cer (2Petru 2:4; Iuda 6), pentru a se căsători cu fiicele oamenilor, dând naştere la uriaşi, ei sunt descrişi prin expresia “fii lui Dumnezeu” (Geneza 6:1-4) care se referă la îngeri (Iov 1:6,21). Este interesant că manuscrisul Alexandrin (Septuaginta) consemnează că: “îngerii lui Dumnezeu” şi-au luat soţii. Deci la acei îngeri infideli, după învierea lui Cristos şi nu în timpul celor trei zile cât a stat în mormânt, li s-a adus un mesaj judecătoresc, că Domnul Isus a biruit moartea şi pe Diavol (Efeseni 1:20-22; 1Petru 3:21,22). Deci primul lucru pe care la făcut Isus după învierea sa şi nu în timpul celor trei zile a fost să predice un mesaj de judecată duhurilor din închisoare, aceste duhuri nu se referă la duhurile oamenilor morţi în potop căci textul spune clar că aceste duhuri au fost neascultătoare nu după potop ci în zilele când se pregătea corabia, deci nu poate fi vorba de cei morţi în potop.

Dar revenind la stare lui Isus în perioada morţii sale Biblia nu învaţă că El a existat pe undeva sau în altă formă de existenţă, că Biblia învaţă că Isus a fost într-o stare  de adormire, de inexistenţă (Matei 12:40; Fapte 2:31).

În acest sens observaţi ce spune Biblia în Evrei 1:5,6: ,,Şi, când duce iarăşi în lume pe Cel întâi-născut…” Observăm din acest pasaj că învierea lui Isus a constat în aducerea din nou în existenţă, în lume[6], în univers a celui care este Întâi născut, adică pe Domnul Isus. Dacă Isus a existat pe parcursul celor trei zile, atunci cuvintele conform cărora Isus a fost adus iarăşi în lume sunt un nonsens. În plus, Biblia mai face o precizare în Fapte 13:33,34: ,,Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus; după cum este scris în psalmul al doilea: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut.” Că L-a înviat din morţi, aşa că nu Se va mai întoarce în putrezire…” Din acest text reiese clar că Isus a fost timp de trei zile în putrezire, şi că învierea lui nu a însemnat o unire a sufletului care a continuat să existe după moartea Lui cu trupul, ci învierea Lui a însemnat revenirea lui la viaţă, căci despre această înviere se spune: ,,astăzi Te-am născut”, nu despre viaţa de după moarte a Lui se spune: ,,astăzi Te-am născut”, ori dacă Isus a existat înainte de acel astăzi al învierii, textul este un nonsens. De fapt ideea conform căreia Isus a continuat să existe ca suflet şi după moarte este total străină de învăţătura Noului Testament şi de gândirea primilor creştini, care credeau nu în nemurirea sufletului, ci în înviere. Dar să vedem în continuare:

Cât timp a stat în moarte Isus?

Unele curente religioase susţin că Isus a stat timp de trei zile şi trei nopţi complete în mormânt, aceştia se bazează pe textul din Matei 12:40 care spune: ,,Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului.” Însă trebuie să înţelegem că prefigurările profetice ca cea cu Iona nu sunt paralele perfecte, iar în stabilirea unui adevăr trebuie să luăm toate textele care vorbesc despre un subiect, iar ceea ce primează în stabilirea adevărului sunt textele clare şi directe nu prefigurările profetice sau o vorbire spiritualizată. Astfel din relatările din Evanghelii care descriu literal succesiunea evenimentelor găsim că Isus a murit în ziua dinainte de sabat adică vinerea, dar să lăsăm ca însuşi textul Biblic să ne spună adevărul: ,,L-a dat jos de pe cruce, L-a înfăşurat într-o pânză de in, şi L-a pus într-un mormânt nou, săpat în piatră, în care nu mai fusese pus nimeni. Era ziua Pregătirii (vinerea), şi începea ziua Sabatului. Femeile, care veniseră cu Isus din Galilea, au însoţit pe Iosif; au văzut mormântul şi felul cum a fost pus trupul lui Isus în el, s-au întors, şi au pregătit miresme şi miruri. Apoi, în ziua Sabatului (sâmbăta), s-au odihnit, după Lege. În ziua întâi a săptămânii (duminica), femeile acestea, şi altele împreună cu ele, au venit la mormânt dis-de-dimineaţă, şi au adus miresmele pe care le pregătiseră. Au găsit piatra răsturnată de pe mormânt,… Nu este aici, ci a înviat.” (Luca 23:53-24:6). Deci observăm din acest pasaj că Domnul Isus a murit în ziua pregătirii, care era ziua dinaintea sabatului, iar sabatul începea vineri la apusul soarelui şi dura până sâmbătă la apusul soarelui, astfel vineri după amiază Isus a murit pe la ceasul al nouălea (după ora noastră acesta este ora 15) şi a fost îngropat în după amiaza aceea (Matei 27:45-50), apoi a urmat sabatul (de vineri seara până sâmbătă seara) în care femeile sau odihnit, iar în dimineaţa zilei întâi a săptămânii, adică duminica, pe când încă era întuneric şi începea să răsară soarele (Marcu 16:2; Ioan 20:1) femeile au mers la mormânt dar nu i-au găsit trupul căci Isus a înviat. Deci în concluzie Isus a stat nu trei zile şi trei nopţi complete ci doar părţi din trei zile, însă într-o vorbire liberă care nu pune atâta preţ pe exactitate, el a stat trei zile. Dar să vedem în continuare:

Cine la înviat din morţi pe Isus Cristos?

În general se recunoaşte că Dumnezeu la înviat pe Isus Cristos, însă unii nu înţeleg bine cine este Dumnezeu şi susţinând Sfânta Treime, care învaţă că Dumnezeu este compus din trei persoane, adică din Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, ei cred că toţi trei l-au înviat pe Isus. Astfel se susţine doctrina conform căreia Tatăl la înviat pe Isus (Galateni 1:1), dar şi Duhul Sfânt la înviat pe Isus (Romani 8:11), ba chiar Isus sa înviat singur (Ioan 2:19-22; 10:17,18). Însă dacă cercetăm aceste argumente observăm că lucrurile nu stau aşa, căci Duhul Sfânt a fost instrumentul folosit de Tatăl pentru a învia pe Fiul Său, şi astfel nu Duhul Sfânt la înviat pe Isus, ci Dumnezeu prin Duhul Sfânt, aceasta vrea să spună Biblia în textul din Romani 8:11, prin cuvintele: ,,Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi” căci observăm din acest text că Duhul nu este o persoană distinctă de Tatăl, ci este ,,Duhului Său” adică puterea Sa, căci în 1Corinteni 6:14 se spune: ,,Şi Dumnezeu, care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi cu puterea Sa.” Deci Dumnezeu a folosit puterea Sa pentru al învia pe Isus şi nu o persoană. În plus, în Romani 6:4 se spune că: ,, Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui…” Să tragem de aici concluzia că ,,slava Tatălui” este o persoană şi că şi ea a participat la învierea lui Isus? Sau mai degrabă Isus a înviat prin puterea lui Dumnezeu, prin Slava Tatălui, prin Duhul lui Dumnezeu, care toate acestea sunt emanaţiile Fiinţei Lui şi instrumentele (dacă poate fi spus aşa) pe care acesta le foloseşte de a face lucrări miraculoase?

În ce priveşte învăţătura conform căreia Isus a participat El însuşi la învierea Sa, se bazează pe două texte mai neclare, dar să le analizăm şi pe acestea. În primul text se spune: ,,Drept răspuns, Isus le-a zis: „Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.” Iudeii au zis: „Au trebuit patruzeci şi şase de ani, ca să se zidească Templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?” Dar El le vorbea despre Templul trupului Său. Tocmai de aceea, când a înviat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că le spusese vorbele acestea; şi au crezut Scriptura şi cuvintele pe care le spusese Isus” (Ioan 2:19-22). După cum am specificat mai sus, nu textele metaforice primează în stabilirea unei doctrine, ci textele directe şi clare, şi acestea spun că Dumnezeu Tatăl la înviat pe Isus (Fapte 2:32; Galateni 1:1; 1Corinteni 6:14; 2Corinteni 4:14; Evrei 13:20; 1Petru 1:21), însă să vedem înţelesul acestui pasaj. În contextul acestui text evreii cer un semn de la Isus (v.18), şi Isus le răspunde spunându-le să dărme templul acesta, căci El îl va ridica în trei zile. Iudeii nu au înţeles, căci Isus vorbea simbolic, referindu-se la templul trupului Său. Cu siguranţă că Isus ştia că Tatăl Lui avea să-l învie, însă El spune aici: „Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica” cu sensul că după cum cei pe care îi vindeca Isus le spunea: ,,… credinţa ta te-a mântuit…” (Luca 8:48), dar nu credinţa în sine ia vindecat, ci puterea lui Dumnezeu care a răspuns credinţei, tot aşa nu Isus sa înviat singur, ci Dumnezeu care a răspuns vieţii sale de ascultare şi fidelitate, însă într-o vorbire figurată Isus sa înviat prin ascultarea sa, căci nu era cu putinţă ca un om drept să fie ţinut de moarte în locuinţa morţilor (Fapte 2:24). Un alt posibil înţeles al cuvintelor Domnului Isus, este că Dumnezeu la înviat în corp spiritual (1Petru 3:18), şi El însuşi şi luat (construit) din nou corpul carnal, căci Isus în Ioan 2:19-22, se referă la ,,Templul trupului Său”.

Celălalt text din Ioan 10:17,18, conţine o idee asemănătoare, aici se spune:  ,,Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu.” În acest text se arată că Isus şi-a dat viaţa de bunăvoie. Dar cui şi-a dat viaţa de bunăvoie? El şi-a dat viaţa în folosul nostru, nu Diavolului, ci Tatălui ceresc ca să satisfacă justiţia Lui (Efeseni 5:2; Romani 4:25), căci El a spus: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (Luca 23:46). Şi tot de la Dumnezeu a primit viaţa înapoi, sau cu alte cuvinte şi-a luat-o, pentru că El a meritat în virtutea ascultării Sale să o primească din nou, căci însuşi Isus a spus în Matei 16:25: ,,Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga.” Tot aşa Isus şi-a dat viaţa pentru mulţi, şi prin asta şi-a câştigat nemurirea şi o poziţie mai presus de orice înger, nu că El sa auto-înviat, după cum cel ce-şi pierde viaţa pentru Isus nu şi-o câştigă prin această faptă în sine, ci ea are ca efect automat primirea darului vieţii eterne, căci cine a semănat în spirit va secera din spirit viaţa veşnică (Galateni 6:9), este legea cauzei şi efectului. Tot aşa Isus şi-a dat viaţa de bunăvoie (cauza), şi a avut ca efect primirea vieţii sau cu alte cuvinte, Isus şi-a luat viaţa înapoi. Deci prin faptul că şi-a dat viaţa a făcut posibil efectul şi din acest unghi a putut Isus să spună: ,,Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu.” Adică că şi-a luat viaţa înapoi singur, căci El a făcut posibil efectul prin cauză, adică prin ascultarea până la moarte (Filipeni 2:8,9). Dar să vedem în continuare:

Cum a înviat Domnul Isus?

Dumnezeu prin Duhul Său la înviat pe Isus Cristos (Evrei 13:20) însă să vedem în ce corp a fost înviat Domnul Isus Cristos? Unele mişcări religioase susţin că Isus a înviat în corp de carne glorificat, altele că în corp spiritual, deoarece Isus şi-a dat corpul pentru omenire şi numai putea să-l ia înapoi, în plus, după înviere El a trecut prin ziduri apărând în mijlocul unei case, ceea ce n-a făcut înainte de moartea Sa. Să vedem însă ce învaţă Biblia în acest domeniu.

În Biblie găsim pasaje în care se arată că Isus a fost înviat în spirit (1Petru 3:18; 1Corinteni 15:45; 1Timotei 3:16), iar alte pasaje în care Isus este prezentat după înviere în carne, atunci când se arată ucenicilor (Luca 24:36-40; Ioan 20:13-18). Acum care este adevărul? Se contrazice Biblia? Nu Biblia nu se contrazice, ci aceste texte se armonizează între ele, căci Isus este adevărat că a înviat într-un corp spiritual, devenind după înviere un spirit dătător de viaţă (1Corinteni 15:44,45), după cum şi creştinii vor învia în corpuri spirituale (1Corinteni 15:42-44,50), iar Isus a înviat ca şi ei fiind Cel întâi-născut din mulţi fraţi (Romani 8:29), dar după învierea Lui, El s-a materializat şi sa arătat în corp de carne ca ucenicii lui sa înţeleagă ca El a înviat (Luca 24:36-40; Ioan 20:13-18). Biblia arata posibilitatea ca fiinţele spirituale sa devină fiinţe carnale, de pilda îngerii din vechime care s-au arătat lui Avraam şi Lot (Geneza 18:1-3; 19:1,2 compara cu Evrei 1:7; 13:2), de asemenea există şi procedeul invers din carne să se facă duh (1Corinteni 15:44, 51-54). Şi tocmai acest lucru s-a întâmplat 40 de zile mai târziu când Isus s-a înălţat la cer în văzul ucenicilor până ce un nor la acoperit de vederea lor (Fapte 1:3-11). De acolo Isus a mers în cerurile spirituale ca spirit (1Corinteni 15:50; 2Corinteni 3:17; 1Timotei 3:16), unde a prezentat valoarea jertfei sale în faţa Tatălui (Evrei 9:11,12, 24). De atunci i-au fost supuse: stăpânirile, puterile şi toate gradele de îngeri, cât şi a devenit cap al adunării creştine (Efeseni 1:20-22; 1Petru 3:22).

Un alt lucru care trebuie precizat este că Isus nu s-a arătat discipolilor în alt corp carnal, diferit de cel cu care a murit, în Ioan 20:14-16, Maria l-a confundat cu grădinarul, dar aceasta nu înseamnă neapărat că Isus a avut un alt corp, şi nouă ni se poate întâmpla să confundăm pe cineva, nu-i aşa ? În plus, din v.16 reiese că Maria stătea cu spatele şi când i-a auzit glasul s-a întors spre al vedea mai bine, şi a văzut că nu e grădinarul ci Isus. Iar în Luca 24:30,31, cei doi discipoli de pe drumul Emausului nu l-au recunoscut pe Isus nu pentru că el a avut un alt corp, ci pentru că aveau ochii acoperiţi, şi doar la frângerea pâinii li s-au deschis ochii. Cât despre textele din Ioan 20:26-28; 21:6,7, nici pomeneală de un alt corp. Da, Isus a înviat în spirit dar sa arătat în corpul de carne în care a murit, pentru ca discipolii să-l recunoască, iar faptul că El şi-a dat corpul de carne pentru viaţa lumii (Ioan 6:51), nu înseamnă că nu şi-l poate lua înapoi, căci El şi-a dat şi viaţa pentru păcatele lumii (Marcu 10:45) dar şi-a luat-o înapoi din pricina evlaviei şi dreptăţii Lui (Ioan 10:17,18), căci nu putea fi ţinut de moarte (Fapte 2:24,27). Dar să vedem în continuare:

La cine sa arătat Isus după înviere?

Conform relatărilor Biblice din Evanghelii şi 1Corinteni 15, Isus sa arătat după înviere după cum urmează:

1.       În primul rând, Isus sa arătat femeilor, adică Mariei Magdalena, mamei Sale, şi a altor femei[7] venite în prima zi a săptămânii di-s de dimineaţă pentru a unge corpul Domnului, însă la mormânt ele au găsit piatra prăvălită şi mormântul gol (Ioan 20:1-10), şi li s-a arătat un înger conform relatării din Matei (28:2-5), iar conform cu Luca (24:1-12), doi îngeri care le-au spus că Isus a înviat şi să meargă să spună ucenicilor Lui că El a înviat şi li se va arăta în Galilea. Plecând de la mormânt Isus se arată femeilor şi le transmite să le spună discipolilor Săi să meargă în Galilea (Matei 28:8-10).

2.       Petru şi Ioan după ce au auzit vestea dată de femei au alergat la mormânt şi găsind mormântul gol sau întors acasă, însă Maria Magdalena venind din nou la mormânt, căci ea a plecat cu celelalte femei (Ioan 20:1,2), ea a început să plângă, când sau arătat doi îngeri îmbrăcaţi în alb, apoi I sa arătat însuşi Isus dar pe care la început Maria Magdalena la confundat cu grădinarul, dar pe care la recunoscut îndată ce Isus a chemat-o pe nume (Ioan 20:11-18).

3.       După aceste evenimente Domnului Isus se arată probabil lui Petru (1Corinteni 15:5; Luca 24:34), deoarece apostolul Pavel îl menţionează primul pe lista lui cu martorii învierii lui Isus, căci femeile în vremea aceea nu erau vrednice de crezare printre iudei.

4.       După aceea pe parcursul zilei de duminică Isus se arată celor doi pe drumul Emausului (Luca 24:13-33).

5.       A cincea apariţie a Domnului înviat, are loc în mijlocul apostolilor, şi altora adunaţi cu aceştia în seara zilei de duminică (Luca 24:36-49; 1Corinteni 15:5b).

6.       După aceea la opt zile de la înviere se arată lui Toma care era împreună de această dată cu ceilalţi apostoli (Ioan 20:24-31).

7.       După aceea, tot în perioada de 40 de zile cât a fost pe pământ după înviere (Fapte 1:3), Isus se arată la 7 dintre discipolii Săi, adică lui Petru, Toma, Natanael, Iacov şi Ioan fii lui Zebedei, şi a altor doi discipoli, în timp ce ei pescuiau (Ioan 21:1-14). Această apariţie a lui Isus în faţa apostolilor Săi ca grup este a treia arătare conform cu Ioan 21:14. (Prima arătare pentru apostoli a fost în seara de duminică, a doua arătare după opt zile când a fost prezent şi Toma, iar a treia arătare celor 7 care pescuiau).

8.       După aceea, s-a arătat conform relatării lui Pavel la peste 500 de fraţi (1Corinteni 15:6).

9.       Apoi s-a arătat lui Iacov, probabil la Iacov fratele Său după carne (Galateni 1:19), pentru ai întări credinţa, căci cei patru fraţi ai Lui (Matei 13:55) în timpul vieţii Lui pământeşti nu au crezut în el (Ioan 7:5).

10.    Iar în ziua plecării sale la cer după 40 de zile de la învierea Sa, El sa arătat celor unsprezece apostoli, cu care mai era strânşi şi fraţii Lui, şi femeile, şi atunci El sa înălţat la cer în văzul lor (Fapte 1:3-14; Matei 28:16-10; Luca 24:50-53; 1Corinteni 15:7).

11.    Apoi ultimul la care sa arătat Domnul Isus a fost Saul, pe drumul Damascului care a devenit apostolul Pavel, dar această arătare a avut loc după înălţarea lui Isus la cer (Fapte 9:3-6; 1Corinteni 15:8).

Dar având în vedere că învierea Domnului Isus nu a fost decât cel dintâi rod al învierii la nemurire, şi Cel întâi-născut dintre mulţi fraţi (1Corinteni 15:23; Romani 8:29), să vedem în continuare:

Învierile profeţite din viitor

Biblia învaţă că prima înviere cea cerească are loc în viitor, la venirea lui Isus şi atunci începe mileniul (Apocalipsa 20:6), după cum se spune în 1Tesaloniceni 4:16 NW: ,,Însuşi Domnul va coborî din cer…şi cei morţi în comuniune cu Cristos se vor ridica primii.” Faptul că întâia înviere şi plecarea la cer nu s-a produs încă, sau că ea nu va avea loc înainte de necazul cel mare, sau de venirea Domnului cum susţin unii, reiese şi din următoarele texte Scripturale care asociază acest eveniment cu venirea, prezenţa şi revelarea Domnului: 1Corinteni 15:23,51-54; Coloseni 3:4; Tit 2:13; 1Petru 5:4; Revelaţia 22:12.

O posibilă excepţie de la această înviere de care au parte doar creştinii, morţi în Cristos sunt cei doi martori din Apocalipsa 11, care vor învia cu puţin timp înainte de venirea Domnului în timpul perioadei finale a zilelor (Apocalipsa 11:7-13).

A doua înviere sau învierea generală este pentru cei nedrepţi din toate timpurile şi pentru cei drepţi adică pentru credincioşii din vechime dinainte de Isus şi toţi drepţii (care nu au beneficiat de naşterea din nou pentru cer). Ei vor avea parte de a doua înviere care va avea loc pe pământul înnoit când se vor împlini cei o mie de ani, atunci va avea loc judecata (Ap.20: 5,11-15; Ioan 5:28,29; Fapte 24:15; Daniel 12:2).

Însăşi Biblia ne face aceste precizări despre când au loc învierile, spunând despre prima înviere următoarele în (Apocalipsa) Revelaţia 20:4,5 NW unde se spune: “…Şi ei au venit la viaţă şi au domnit ca regi cu Cristos o mie de ani.” Iar despre a doua înviere sau învierea generală se spune: ,,Restul morţilor nu au venit la viaţă până când nu s-au sfârşit cei o mie de ani…” Deci prima înviere pentru cer are loc când începe mileniu, iar a doua înviere, cea generală are loc când se încheie mileniu.

Biblia spune că Isus este şi judecătorul celor morţi, nu numai al celor vii, astfel când se vor împlinii cei o mie de ani, va avea loc judecata finală şi generală, atât a celor vii cât şi a celor morţi (2Timotei 4:1).

Toţi aceştia vor fi judecaţi potrivit faptelor lor, bune sau rele făcute înainte de a muri consemnate în cărţile din cer (Ap.20:11-15). În aceste cărţi în care sunt consemnate faptele oamenilor iar în cartea vieţii sunt trecute numele persoanelor ce vor primi viaţa veşnică (Daniel 7:10; Psalmul 69:28; Filipeni 4:3).

Dar poate te întrebi, ce se va întâmpla cu cei ce n-au auzit Cuvântul lui Dumnezeu, sau cei ce au murit în timpurile de neştiinţă (Fapte 17:30)? Aceştia vor fi, fie în categoria drepţilor, fie în cea a nedrepţilor fiind judecaţi pe baza receptivităţii lor la mărturia lui Dumnezeu prin creaţia sa (Fapte 14:16,17; Romani 1:19,20), prin conştiinţa lor, în care era implantată într-o anumită măsură legea lui Dumnezeu (Romani 2:14,15), în plus Cristos ştie dacă ar fi fost receptivi la vestea bună dacă ar fi auzit-o sau dacă nu ar fi fost receptivi (compară cu Deuteronomul 31:27; Romani 1:16).

Răpirea sau luarea la cer

În primul rând, trebuie să ştim că credincioşii dinainte de venirea lui Mesia, nu au avut speranţa de a merge în cer (Iov 14:13-15; Psalmul 71:20-25; Isaia 26:19; Daniel 12:13), de fapt cu excepţia cărţii Daniel, Scripturile Ebraice sau Vechiul Testament cum este cunoscut, nu susţine ideea de a merge în cer, doar în cartea Daniel sunt prezente profeţii cu privire la sfinţii care vor fi în cer alături de Cristos la guvernare (Daniel 7:18,22,27; 12:3). Este clar că credincioşii din vechime ca Iov, Moise, David, Daniel, nu au mers în cer ne având această perspectivă (Iov 14:13-15; Deut.31: 16; Fapte 2:29,34; Daniel 12:13). De fapt posibilitatea de a intra în cer, începe odată cu moartea şi învierea Domnului Isus Cristos, care a inaugurat această cale nouă nepătrunsă înainte în locul preasfânt, adică în cer (Evrei 6:18-20; 9:8,24; 10:19,20; Efeseni 3:5,6; 2Timotei 1:9,10; 1Petru 1:10-12). Cel ce a încheiat linia speranţei pământeşti este Ioan Botezătorul, deoarece cu privire la El se spun următoarele: că Cel mai mic din cer este mai mare ca El, şi că nu a fost născut din Dumnezeu, ci este cel mai mare născut din femei, fiind prietenul mirelui, ne făcând parte din mireasa lui Cristos (Matei 11:11,12; Ioan 3:29).

Astfel deci ideea că Enoh, Moise, Ilie au mers în cerurile spirituale înainte de Cristos este falsă, din următoarele motive:

1.       Cuvintele Domnului care precizează clar: ,,Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului”(Ioan 3:13).

2.       În plus în cer nu pot intra corpurile carnale, aşa cum susţin unii că a fost răpit Ilie sau alţii (1Corinteni 15:50). În consecinţă aceştia nu au fost duşi în al treilea cer, unde locuieşte Dumnezeu (2Corinteni 12:1-4), ci au fost mutaţi dintr-o zonă a pământului în alta prin văzduh (1Împăraţi 18:12; 2Împăraţi 2:16) ca şi Ezechiel (Ezechiel 3:13-15; 8:3; 11:1,3,23,24), ca şi Filip (Fapte 8:39).

3.       De fapt Moise a murit şi nu a plecat nicăieri (Iuda 9; Deut.34:6), iar apariţia lui Moise şi Ilie cu ocazia schimbării la faţă a lui Isus (Luca 9:28-36), nu susţine existenţa lor în cer, deoarece  a fost o viziune care poate fi ceva ireal, adică o imagine creată (Fapte 12:9; Ezechiel 11:24). Iar Dumnezeu poate chemă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi (Romani 4:17), pe lângă aceasta Evanghelistul Luca comentează iniţiativa lui Petru de a construi trei colibe şi pentru Moise şi Ilie prin cuvintele: ”Nu ştia ce spune”, deci nu putea Moise şi Ilie să stea în colibe, deoarece era o imagine a lor.

4.       Ba mai mult Biblia precizează că Ilie a trimis o scrisoare după câţi-va ani de la răpirea lui, adică mutarea lui din ţinutul Iordanului în altă parte (2Împăraţi 2:11,12; 3:1;8:16; 2Cronici 21:5,11-20). De aceea Biblia arată că toţi aceştia nu au primit viaţa veşnică promisă, ci o vor primi în viitor la înviere (Evrei 11:5,13,39).

Totuşi Biblia vorbeşte şi de perspectiva de a intra în cer, însă această speranţă a fost dată pentru un timp (1Petru 1:10-12), ea durează de la învierea lui Cristos până în perioada convertirii Israelului carnal, care va avea loc în viitor (Romani 11:25,26). Această speranţă este pentru toţi creştinii, căci toţi care îi slujesc lui Isus şi cred în El vor fi în cer lângă El, fiind fii ai lui Dumnezeu şi născuţi din Spiritul Sfânt (Ioan 12:26;Romani 8:14-17; 1Ioan 5:1com. cu 1Petru 1:3,4). De fapt creştinii (unşii lui Dumnezeu, căci aceasta înseamnă cuvântul creştin) nu au decât o singură speranţă (Efeseni 4:4), cea cerească (Filipeni 3:20).

Însă, Biblia nu susţine ideea că toţi creştinii trebuie să moară pentru a ajunge în cer, căci unii vor fi doar schimbaţi în corpuri glorioase spirituale fără a mai muri (1Corinteni 15:51-54). Iar Biblia vorbeşte răpirea lor la cer prin cuvintele din 1Tesaloniceni 4:17, unde se spune: ,,Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer…Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” Astfel Biblia învaţă că la coborârea Domnului Isus primii vor fi înviaţi cei morţi şi apoi cei vii vor fi luaţi la cer în corpuri spirituale glorioase împreună cu cei înviaţi (vezi şi 1Corinteni 15:50-54).

Excepţie probabilă de la această plecare la cer a miresei şi a însoţitoarelor ei, sunt cei 144.000  însoţitorii mirelui, care vor merge la cer fiind răpiţi şi transformaţi în corpuri spirituale, cu aproximativ trei ani şi jumătate înainte de mireasa care va fi strămutata în cer la venirea lui Cristos (1Corinteni 15:23,51-53; 1Tesaloniceni 4:16,17). Acest lucru este arătat în Apocalipsa 12 unde cei 144.000 sunt reprezentaţi de copilul de parte bărbăteasca răpit la tronul lui Dumnezeu cu aproximativ trei ani şi jumătate înainte de legarea lui Satan (Ap.12:4-6), tocmai de aceea în Apocalipsa 14:1-4, doar ei sunt văzuţi pe muntele Sion ceresc, pentru că ei sunt răpiţi mai repede ca prim rod pentru miel, pentru ca atunci când vine după mireasă, Isus să aibă însoţitori.

Despre cruce

Mergând prin biserici vedem că ele sunt pline de cruci, în diferite forme, ba mai mult vedem cum în unele culte crucea este un obiect de închinare şi adorare. De asemenea ascultând predici, peste tot dăm de crucea lui Cristos, cu siguranţă pentru creştini valoarea sacrificiului Său este foarte mare, de ne-măsurat.

Însă dacă cercetăm Biblia, cât şi istoria şi ne place adevărul chiar dacă acesta este contrar tradiţiei, atunci apar unele întrebări serioase cu privire la obiectul care s-a folosit pentru a fi executat Fiul lui Dumnezeu, şi cu privire la folosirea lui în închinare. Aceste întrebări sunt:

1. A fost lemnul pe care a fost pironit Domnul Isus o cruce?

2. Ce susţin prefigurările Vechiului Testament despre pironirea Fiului lui Dumnezeu?

3. De ce este crucea aşa de populară?

4. Putem să ne închinăm la cruce şi are ea în sine putere de salvare?

Deci să vedem în primul rând:

A fost lemnul pe care a fost pironit Domnul Isus o cruce?

Pentru a răspunde la această întrebare, vom apela la Sfânta Biblie, care este Cuvântul lui Dumnezeu şi care descrie viaţa Fiului lui Dumnezeu şi instrumentul prin care a fost ucis Domnul Isus.

În multe traduceri ale Bibliei lemnul pe care a fost ţintuit Isus este tradus cu ,,cruce”, iar pe baza acestor traduceri ale Bibliei s-au făcut şi ecranizările cu viaţa lui Isus şi alte cărţi în care apare răstignirea pe cruce ca mod al morţii Fiului lui Dumnezeu. Însă Biblia ca scriere originală a fost scrisă în limbile ebraică (Vechiul Testament) şi greacă (Noul Testament), prin urmare, să examinăm atunci cuvintele folosite pentru lemnul pe care a fost pironit Isus în limbile originale şi astfel să ne asigurăm dacă este vorba de o cruce sau de altceva.

a) Cuvintele originale:

Cuvintul din greacă pentru instrumentul cu care a fost ucis Domnul Isus este ,,σταυρος” (stavros – 1Corinteni 1:17), sau  ,,σταυρου” (,,stavru” la genitiv) – care apare de 14 ori în textul Noului Testament, în următoarele pasaje: Matei 27:40,42; Marcu 15:30,32; Luca 23:21; Ioan 19:19,31; 1Corinteni 1:18; Galateni 5:11; Efeseni 2:16; Filipeni 2:8; 3:18; Coloseni 1:20. Acest cuvânt  desemnează un stâlp sau un lemn vertical fără braţ transversal deci nu o cruce, căci verbul ,,stauroo”  înseamnă a împrejmui cu pari, a construi o palisadă. Însă traducători au tradus cu cruce formele cuvântului ,,σταυρος” (stavros) din pricina tradiţiei atât de răspândite.

Cuvântul ,,stavros” în greaca clasică însemna pur şi simplu un stâlp vertical, un pilon, o bârnă sau un par. Referitor la semnificaţia cuvântului ,,stavros” observaţi ce se spune în lucrarea ,,An Expository Dictionary of the New Testament (1966) Vol.I, p.256: ,,STAUROS (σταυρος) indică în principal un par sau un stâlp vertical, pe care erau ţintuiţi răufăcătorii…”

Alte forme gramaticale derivate ale cuvântului ,,stavros” sunt: ,,σταυρον” (,,stavron” la acuzativ) şi ,,σταυρω” (,,stavroo” la dativ). ,,Stauron” este tradus în mod inexact cu cruce în unele traduceri şi apare de 10 ori în Noul Testament în următoarele pasaje: Matei 10:38; 16:24; 27:32; Marcu 8:34; 15:21; Luca 9:23; 14:27; 23:26; Ioan 19:17; Evrei 12:2.

Iar ,,stavroo” de 4 ori în următoarele texte: Ioan 19:25; Galateni 6:12,14; Coloseni 2:14.

În traducerea greacă Septuaginta a Scripturilor Vechiului Testament, cuvântul “stauros” apare sub următoarea formă: ,,σταυρωθητω” (,,stayroteto”) şi apare doar în Estera 7:9, unde are sensul de spânzurătoare (Estera 7:9,10).

Este interesant că Noul Testament mai foloseşte un cuvânt pentru lemnul pe care a fost pironit Domnul Isus, acesta este ,,ξιλου” (xilu) (vezi Fapte 5:30; 10:39; 13:29; Galateni 3:13), care poate fi tradus cu par, lemn sau pom, acest cuvânt mai apare şi în următoarele texte (în total de 8 ori) care citindu-le ne putem face o idee de sensul corect al cuvântului (Apocalipsa 2:7; 18:12; 22:2,19). Derivat din acelaşi cuvânt pentru lemnul pironirii lui Isus Cristos este ,,ξυλον” (xiylon) şi apare în următoarele pasaje: 1Petru 2:24; vezi şi: Fapte 16:24; Apocalipsa 18:12; 22:2,14 (în total de 5 ori). Dar mai există şi următoarele forme gramaticale ale acestui cuvânt şi anume ,,ξυλω” (xiloo) care apare doar în Luca 23:31; şi | ,,ξυλων” (xiyloon) care apare în textele din Matei 26:47,55; Marcu 14:43,48; Luca 22:52 (în total de 5 ori).

Iar în Traducerea din greacă Septuaginta a Scripturilor Vechiului Testament, cuvântul ,,ξυλον” (xiylon) care apare şi în textul din 1Petru 2:24 care vorbeşte de lemnul pe care a fost pironit Isus apare de 80 de ori ceea ce ne ajută mult să înţelegem sensul acestui cuvânt. Astfel citeşte următoarele texte unde apare:  Geneza 1:11,12,29; 2:9; 3:6; Exod 10:5; 15:25; Levetic 14.4,6,48,51; 19:23; 26.20; Numeri 19:6; Deuteronomul 16:21; 19:5; 20:19,20; 29:16; 2Samuel 21:19; 23:7; 23:31; 2Împăraţi 3:19,25; 6:6; 1Cronici 16:32; 20:5; 2Cronici 7:13; 1Estera 6:31[1]; Ezra 6:11; Neemia 9:25; Estera 5:14; 7:9; 4Macabei 18:16; Psalmul 1:3; 104:33; Proverbe 3:18; Ecleziast 2:5; 11:3; Iov 41:19; Înţelepciunea lui Solomon 13:13; 14:1,7; Înţelepciunea lui Isus Sirah 6:3; 31:7; Psalmii lui Solomon 11:5; Ioel 2:22; Isaia 7:2; 10:15; 40:20; 44:13,14; 45:20; 56:3; Ieremia 3:9; 7:20; 10:3; 11:19; 17:8; 38:12; Baruh 5:8; Plângerile lui Ieremia 4:8; Ezechiel 15:2,3,6; 17:24; 20:28; 21:3; 21:15; 31:8; 47:12.

Iar ,,ξu,lou” (xiyloy) apare în Septuaginta de 41 de ori în următoarele pasaje, care citindu-le putem să înţelegem semnificaţia acestui cuvânt: Geneza 2.16,17; 3:1,2,3,8,11,12,17,22,24; 40:19; Levetic 23:40; Deuteronomul 19:5; 21:22,23; Iosua 8:29; Judecători 9:48; 1Împăraţi 14:23; 2Împăraţi 16:4; 17.10; 2Cronici 28:4; Neemia 8:15; 10:36,38; Estera 5:14; 7:10; 8:7; Habacuc 2:11; Înţelepciunea lui Solomon 10:4; Înţelepciunea lui Isus Sirah 27:6; 38:5; Isaia 65:22; Ieremia 2:20; 3:6,13; Ezechiel 36:30.

În concluzie: cuvintele din originalul grecesc converg spre convingerea că Domnul Isus a murit pe un stâlp sau un lemn vertical, şi nu pe un lemn în formă de cruce.

Dar să vedem în continuare după ce lege a murit El, care ne aruncă astfel şi mai multă lumină asupra acestui subiect.

b) Isus a murit după legea iudeilor: acesta este un alt argument că Domnul Isus a murit pe un lemn vertical şi nu pe o cruce, căci în legea iudeilor răufăcători erau atârnaţi pe un lemn vertical (o bârnă) şi nu pe o cruce (Deuteronom 21:22,23). Acest procedeu a fost pus în practică de lungul istoriei (vezi Iosua 8:29; 10:26,27; 2Samuel 4:12).

Unii cercetători contestă ideea că Domnul Isus a murit după legea evreilor, susţinând că El a murit după legea romanilor. Însă din Evanghelia după Ioan reiese că mai degrabă moartea lui Isus s-a petrecut după legea evreilor (Ioan 18:31,32; 19:7, 16,17). Dar chiar şi romani aveau pedeapsa morţii prin atârnare pe un stâlp, astfel P.W. Schmidt scrie într-o lucrare de-a sa la p.387-389: ,,În afară de flagerare, potrivit relatărilor din evanghelii, nu poate fi luată în considerare ca pedeapsă aplicată lui Isus decât cea mai simplă formă de crucificare romană: atârnarea trupului gol pe un stâlp…” De atârnarea pe stâlp a romanilor vorbeşte şi Josepuhs Flavius în ,,Antichităţi Iudaice” XVII 10.10.

Deci chiar dacă executarea lui Isus a fost după legea romană, ea nu exclude moartea pe un stâlp.

Însă despre moartea Domnului, ca aplicare a legii evreilor, avem confirmarea a însuşi apostolului Pavel care confirmă acest lucru când aplică la Isus Cristos cuvintele din Deuteronom 21:22,23 scriind sub inspiraţie divină următoarele în Galateni 3:13: ,,Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se blestem pentru noi, fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn[2]”.  Deci el susţine că în cazul Domnului Isus a fost aplicată pedeapsa din legea lui Moise din Deuteronom 21:22,23. Astfel în timpul chinului Său, în momentul pironirii, El a luat păcatul nostru făcându-se păcat şi blestem pentru noi (2Corinteni 5:21). Însă prin moartea Sa, El a fost eliberat de blestem, deoarece prin moartea lui Isus s-a pus capăt legii lui Moise (Efeseni 2:15; Coloseni 2:14), căci dacă legea ar mai fi rămas în vigoare după moartea lui Isus, atunci Cristos ar fi fost un om blestemat de Dumnezeu, căci este scris în Deuteronom 21:23: ,,…căci cel spânzurat este blestemat înaintea lui Dumnezeu…” Dar prin faptul că prin moartea lui Isus s-a pus capăt legii, Domnul Isus a putut învia îndreptăţit în duh (1Timotei 3.16). Astfel ori alegem că Isus a murit după legea evreilor ca să-i salveze pe cei de sub lege (pe evrei), şi atunci El a murit pe un stâlp cum spune legea, ori a murit altfel şi atunci cei de sub lege nu au fost eliberaţi (compară cu Galateni 4:4,5). Ba mai mult, dacă Isus nu murea după lege, creştinii evrei nu-şi puteau da seama că legea lui Moise a fost abrogată, căci ei trebuiau să aleagă: ori legea a rămas în vigoare, dar atunci Isus a rămas cu blestemul păcatului nostru asupra sa, căci este scris ,,…cel spânzurat este blestemat…”, ori legea în clipa morţii lui Isus a fost abrogată, şi atunci Isus nu a murit ca blestemat şi nu a rămas sub blestem, ci El a fost înviat în glorie. Căci, Domnul Isus nu a putut să rămână cu blestemul păcatului nostru, ci Isus a mers în locuinţa morţilor unde a lăsat păcatul nostru (compară cu Levetic 16:21,22), şi pentru că El era fără păcat şi pentru că legea a fost abrogată în momentul când a murit, nu a avut ce să-l reţină pentru a învia îndreptăţit şi eliberat de orice povară a blestemului nostru. Toate acestea, pentru că cuvântul ,,…cel spânzurat este blestemat…” nu mai era valabil, începând cu clipa morţii Sale.

O altă categorie de dovezi care susţine moartea lui Isus pe un stâlp sunt prefigurările profetice pe care le vom trece în revistă în continuare.

Ce susţin prefigurările Vechiului Testament despre pironirea Fiului lui Dumnezeu?

Având în vedere că toţi profeţii vorbesc despre Isus (Fapte 10:43), atât legea, profeţii cât şi psalmii (Luca 24:27,44), adică tot canonul Scripturilor ebraice (Vechiului Testament), este de aşteptat să găsim prefigurări sau prototipuri profetice cu privire la felul morţii Domnului nostru, şi nu este de mirare căci depunerea mărturiei despre Isus inspiră profeţia (Apocalipsa 19:10).

Atunci În continuare vom prezenta prefigurările cele mai clare:

&   Prima prefigurare şi cea mai clară este cea pe care însuşi Domnul o explică în Ioan 3:14, unde El spune: ,, Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului”, astfel Învăţătorul Isus ne învaţă că instrumentul morţii sale avea să fie asemănător cu lemnul pe care a fost înălţat şarpele în pustie. Astfel şarpele a fost înălţat pe o prăjină (Numeri 21:8), adică pe un lemn vertical nu pe o cruce, tot aşa şi Isus avea să fie înălţat.

&   O altă prefigurare este cea a pomului vieţii din Eden (Geneza 2:9; 3:22), căci după cum acesta dă viaţă tot aşa moartea lui Isus pe lemn este dătătoare de viaţă. În plus, cuvântul ,,xilu” în greacă desemnează atât <lemnul> lui Isus cât şi <pomul> vieţii din Septuaginta (Geneza 3:22,24) şi din Apocalipsa 2:7.

&   În Exod 4:2-4 toiagul lui Moise s-a făcut şarpe, Isus este reprezentat în Biblie de şarpele de aramă spre care dacă cineva privea era vindecat. Deci toiagul lui Moise făcător de minuni (Exod 7:19; 14:26) este prototipul stâlpului lui Isus aducător de salvare şi eliberare.

&   Chiar şi toiagul lui Aron care a înmugurit este un prototip al stâlpului lui Isus (Numeri 17:5-8), căci moartea lui Isus pe stâlp a adus un rod minunat ca toiagul lui Aron (Ioan 12:24).

&   Dar şi lemnul aruncat pe ape, care a-u făcut apele dulci (Exod 15:25) reprezintă lemnul lui Cristos aducător de ape vii şi de vindecare (Ioan 6:35,47.51).

&   Cu o anumită ocazie pentru ca Israel să învingă pe Amalec, Moise a trebuit să stea cu mâinile întinse în sus ţinând un toiag (Exod 17: 8-13), astfel Moise îl reprezintă pe Cristos (Deuteronom 18:15-18), toiagul reprezintă stâlpul lui Cristos, iar întinderea mâinilor lui Moise reprezintă răstignirea sau atârnarea. Chiar de aici ne putem da seama că atârnarea lui Isus nu a fost pe o cruce cu mâinile întinse în formă de cruce în lateral, ci ele fost întinse în sus ca şi cum ar fi atârnat (spânzurat).

&   O altă prefigurare este cea a stâlpului de foc şi de nor care îi călăuzea pe israeliţi (Exod 13:21,22), deci aceştia nu erau călăuziţi de o cruce de foc şi nor ci de un stâlp de foc şi nor.

&   La cortul întâlnirii se foloseau multe lucruri care prefigurau lemnul lui Isus, şi anume chivotul legământului făcut din lemn, şi altarul unde se aduceau jertfe (Exod 25:5,10; 27:1). Astfel în vechime prin chivotul legământului israeliţi aveau pătrundere în prezenţa lui Dumnezeu, iar noi astăzi prin jertfa de pe stâlp a lui Isus (Efeseni 2:16-18). Iar după cum prin jertfele de pe altar evreilor li se acoperea păcatele, prin jertfa de pe lemn noi avem iertate păcatele (Efeseni 5:2; Evrei 10:10).

&   În Levetic 14:4,49 curăţirea leprei se făcea prin mânjirea cu sânge a unei păsări şi a unui lemn, tot aşa leprosul spiritual adică omul păcătos este curăţit prin sângele vărsat pe lemn (1Petru 2:24; vezi şi Numeri 19:4-6).

&   O altă prefigurare profetică a stâlpului de tortură a lui Cristos este funia de fir roşu care a fost semnul salvării pentru familia lui Rahav (Iosua 2:18).

&   În 1Împăraţi 6:31,32 se descrie uşa din lemn ce despărţea locul sfânt de cel preasfânt. Tot aţa lemnul pironirii lui Isus este poarta spre Sfânta Sfintelor din ceruri (Evrei 10:19,20).

&   În 2Împăraţi 6:6 se descrie cum profetul Elisei cu o bucată de lemn a salvat un om dintr-o situaţie grea făptuind un miracol, tot la fel Isus prin moartea sa a salvat omenirea.

&   În Ezechiel 37:16-19 se vorbeşte de două lemne ce reprezentau pe Israel şi Iuda care s-au unit într-un singur lemn, iar aceştia au devenit în ochii lui Dumnezeu curaţi şi drepţi (Ezechiel 37:23-28). Tot aşa Isus prin lemnul Său ne-a curăţit făcând din noi cei dezbinaţi un singur trup (Efeseni 2:11-18; 3:6).

Există şi alte prefigurări profetice care indică că Isus a murit pe un lemn vertical fără braţ transversal, dar cred că sunt suficiente. În continuare însă să vedem: de ce este crucea aşa de populară?

De ce este crucea aşa de populară?

Crucea în creştinism a devenit populară şi a devenit un simbol creştin doar la câteva sute de ani după moartea lui Isus, mai precis de când creştinismul a început să adopte obiceiuri şi practici păgâne şi s-a unit cu statul. Astfel în 431 e.n.[3] s-au introdus crucile în biserici şi în încăperi, iar folosirea crucilor pe turlele bisericilor nu a apărut decât prin 586 e.n.. În secolul 6 e.n. imaginea crucifixului a fost autorizată de biserica de la Roma, însă cu ocazia conciliului al doilea din Efes li s-a cerut creştinilor să posede cruci în casele lor particulare. Toate acestea indică că crucea nu are o bază apostolică, ci este mai de grabă un simbol venit după era apostolică.

De asemenea este interesant că există multe tipuri de cruci, astfel pe o pagină din Enciclopedia catolică sunt desenate 40 de feluri de cruci, printre care: crucea ,,latină”, crucea ,,Tau”, crucea ,,calvary”, crucea ,,celtică”, crucea ,,Sfântului Andrei”, crucea ,,Malteză”, etc. Acum care este cea bună?

Însă cu toate acestea, bisericile tradiţionale în special sunt pline de cruci, fie pe turlele bisericilor, fie pe altare, pe mobilier, pe îmbrăcămintea preoţilor, pretutindeni în aceste biserici crucea este vizibilă, dar ea este şi adorată în multe moduri, care merg de la a săruta crucea, până la a face semnul crucii. Însă toate aceste practici nu le găsim în Biblie, deci nu sunt din adevăr, ba mai mult ele încalcă principiile Bibliei (vezi de exemplu Ioan 4:24).

Pe lângă toate acestea, este interesant că crucea ca simbol religios a existat înainte de creştinism, astfel crucea ca simbol religios al închinării la zei a existat la aproape toate popoarele. Chiar The Encyclopedia Catolică la Vol. 4, p.517, recunoaşte că: ,,semnul crucii…exista cu mult înainte de creştinism, atât în Est, cât şi în Vest.” Dar să vedem câteva exemple concrete de apariţii ale crucii în cultura religioasă a popoarelor păgâne.

Iată ce se spune în ,,An Expository Dictionary of New Testament la p.256: ,,Forma bisericească a unei cruci cu două raze (braţe)…şi-a avut originea în Caldeea antică şi a fost folosită ca simbol al zeului Tamuz în aceea ţară şi în ţinuturile dimprejur, inclusiv Egiptul…Pentru a face să crească prestigiul sistemului ecleziastic apostat, păgânii au fost primiţi în sânul bisericilor fără regenerarea prin credinţă, şi li s-a permis în mare parte să-şi păstreze semnele şi simbolurile păgâne…”.

Crucea ca simbol păgân apare la multe popoare chiar înainte de creştinism, ca de exemplu: la fenicieni, la indieni, la greci, la chinezi, la romani, la mexicani, aceştia chiar aveau un templu numit ,,Templul Crucii” întemeiat de Votan în secolul 9 î.e.n. adică înainte de Cristos.

Fără a intra prea mult în detalii, cred că ne-am dat seama că acest semn este mai degrabă unul păgân decât creştin. Este demn de menţionat că crucea a luat amploare în creştinism sub domnia împăratului Constantin, conform tradiţiei relatate de Eusebiu. Acesta a avut o viziune înainte de a da bătălia de la podul Milivan, în care a văzut o cruce şi cuvintele: ,,Învinge în numele acestui semn”. În următoarea zi adică pe 28 octombrie 312 el a mers la luptă sub stindardul crucii şi a biruit. Este interesant că cu toate că Constantin primise această viziune, el nu a renunţat la ghicitori, ce foloseau metode identice cu cele ale împăratului Babilonului (vezi Ezechiel 21:21). În plus, pentru cei din armata sa care se închinau la zeul Mitra, crucea nu era ceva nou, căci ei de multe ori au luptat sub crucea de lumină a zeului Mitra. Mai târziu sub influenţa acestui împărat crucea s-a introdus în biserică tot mai mult cu acordul episcopiilor corupţi şi orbiţi de splendoarea de la curtea împărătească.

Cu toate că Constantin s-a făcut creştin, convertirea sa la creştinism nu a fost autentică, căci după aderarea lui l-a creştinism el a comis câteva crime printre care şi uciderea propriei sale soţii şi a propriului Său fiu. De fapt creştinismul lui Constantin era un amestec de păgânism cu creştinismul, ceea ce nu poate fi acceptat în faţa lui Dumnezeu (2Corinteni 6:14-18).

Însă mai rămâne să răspunde la o întrebare:

Putem să ne închinăm la cruce şi are ea în sine putere de salvare?

În Noul Testament, nu ni se spune nicăieri că primii creştini îşi făceau semnul crucii, sau se închinau la ea sărutând-o, acest semn ne fiind răspândit decât la câteva sute de ani de la Cristos. Dar să mergem la rădăcina problemei, trebuie să decidem: credinţa în Cristos ne salvează sau facerea semnului cruci? Biblia ne spune în Ioan 14:6 BO: “ Iisus i-a zis: „Eu Sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” Iar în Ioan 6:47 BO se spune: “…Cel ce crede în mine are viaţă veşnică” Deci nu lemnul crucii ne poate împăca cu Dumnezeu, ci sângele curs pe acest lemn (Efeseni 1:7), căci este scris în 1Petru 1:18,19BC: “căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos…” nu cu lemnul fără viaţă, căci fără vărsare de sânge nu se poate şterge păcatele (Evrei 9:22).

Pe lângă toate acestea, este trist că mulţi oameni care pretind că sunt credincioşi condiţionează scăparea din unele pericole de facerea semnului crucii, astfel mulţi nu au o relaţie de prietenie cu Dumnezeu prin rugăciune, despre care Biblia spune în 1Tesaloniceni 5:17 BO: “Rugaţi-vă neîncetat”, arătând astfel importanţa rugăciunii, ci condiţionează salvarea de acest semn nu de o relaţie de comuniune cu Fiinţa divină. De asemenea, citeşte cu atenţie următoarele texte în Biblia ta proprie pentru a vedea dacă este corect să adorăm un obiect făcut de mâna omului: Exod 20:4,5; Ioan 4:23,24; Romani 1:25.

Despre post

in lumea aceasta modernă axată pe plăceri, pe confort şi comoditate gândul de a posti, de a te sacrifica, de a te retrage pentru un timp de la bunătăţile alimentaţiei pare o prostie, din păcate chiar şi unii creştinii influenţaţi de lume şi conduşi mai mult de egoismul lor decât de lepădarea de sine, consideră postul ceva învechit sau demodat. Astfel unii creştini chiar lideri spirituali se bazează mai mult pe metode omeneşti de marketing, pe diferite strategii, în detrimentul călăuzirii lui Dumnezeu obţinută prin post şi rugăciune.

Însă creştinul adevărat, cel dedicat complet nu va uita de post, căci Domnul Isus a spus: ,,când postiţi”(Matei 6:16) El nu a spus: ,,daca postiţi”, arătând astfel ca postul este o însuşire a ucenicilor lui ca dărnicia şi ca rugăciune despre care Domnul Isus a spus aceleaşi lucru: ,,când faci milostenie…când vă rugaţi…” El nu a spus: ,,dacă faci milostenie” sau ,,dacă te rogi” prin urmare aceste lucrări nu sunt opţionale sau facultative ci fac parte din viaţa de discipol (ucenic) al lui Isus. Acest lucru reiese şi în cazul lui Pavel care a spus să călcăm pe urmele lui (1Corinteni 11:1), iar Pavel se descrie ca fiind ,,în posturi adesea” (2Corinteni 11:27).

Este adevărat că Domnul Isus nu le-a poruncit vreo zi expresă când să postească, totuşi El a spus în Matei 9:15: ,,Vor veni zile, când mirele va fi luat de la ei, şi atunci vor posti.” Astfel ca şi rugăciunea sau dărnicia despre care Biblia nu ne porunceşte vreun moment expres din zi când să ne rugăm şi când să dăm, însă fără de ele nu putem să ne păstrăm relaţia cu Dumnezeu, tot aşa Biblia nu ne oferă vreo regulă când să postim, dar ne spune să o facem, şi tocmai de aceea în continuare vom răspunde luând ca fundament Biblia, la câteva întrebări legate de această disciplină spirituală, postul:

&  Ce este postul?

&  Care sunt câteva tipuri de post care apare în Biblie?

&  Care este scopul postului?

&  Când să postim?

&  Ce lucrări este bine să însoţească postul?

&  Pericolele postului.

&    Sfaturi practice despre post.

Ce este postul?

Postul este abţinerea de la întrebuinţarea mâncării de orice fel pentru un timp hotărât (Estera 4:16; Matei 4:2).

În limba ebraică în care sa scris Vechiul Testament există trei cuvinte pentru post după cum urmează:

Ò     SÔM şi înseamnă: ,,a-ţi acoperi gura” ceea ce indică o abstinenţă totală de la mâncare şi băutură (1Samuel 31:13; 2Samuel 1:12; Neemia 1:4).

Ò     Anah şi înseamnă: ,,a te smeri” acest cuvânt este sinonim cu SÔm însă poate cuprinde un post în care nu se mănâncă dar se bea, sau în care se mănâncă doar unele alimente, refuzându-se însă cele alese, sau hainele deosebite, iar îmbrăcămintea adecvată postului era un sac (Daniel 1:8-13; Psalmul 35:13; 69:10,11).

Ò     Revatah se foloseşte o singură dată în Daniel 6:18 şi se referă la o abţinere de la mâncare şi de la plăceri.

În Noul Testament care a fost scris în greacă apare următorul cuvânt: ,,nesteia” şi înseamnă ad literam: ,,a nu mânca” (Matei 4:2; Fapte 13:3; Luca 5:34).

Acum după ce am văzut pe scurt ce este postul şi anume ,,abţinerea de la mâncare” cu variantele sale: abţinerea şi de la apă, abţinerea şi de la anumite plăceri, şi de la îmbrăcăminte deosebită, sau postul parţial abţinerea de la alimente alese, să vedem în continuare:

Care sunt câteva tipuri de post care apare în Biblie?

Putem împărţii postul în 4 categorii de ţinere a postului, iar acesta se poate ţine în mai multe feluri. Cele 4 categorii de ţinere a postului prezente în Biblie vizează persoana sau persoanele, circumstanţele, timpul şi regularitatea cu care se va ţine.

1.Postul poruncit de lege: este singurul post care era poruncit în vechiul legământ şi în care se indica şi data când trebuia ţinut şi anume cu ocazia zilei ispăşirii care avea loc în luna a şaptea[1] în ziua a zecea conform calendarului ebraic (Levetic cap.16; 23:26-32). Cu această ocazie când marele preot intra în locul preasfânt (sau în Sfânta Sfintelor), după ce aducea un viţel pentru jertfa[2] pentru păcat şi un berbec pentru arderea de tot, lua doi ţapi, unul pentru Iehova ca jertfă şi altul pentru Azazel (adică ţapul izgonit, ţapul ispăşitor) pe creştetul căruia marele preot mărturisea fărădelegile fiilor lui Israel, şi acesta era izgonit în pustie unde ducea toate fărădelegile lor într-un ţinut ne-locuit.

În această zi era un sabat de odihnă şi fiecare evreu trebuia să-şi smerească sufletul care implica şi să ţină post (compară cu Ezra 8:21). Mai târziu această smerire din ziua ispăşirii a căpătat numele de ,,ziua postului” (Ieremia 36:6) sau ,,postul zilei ispăşirii” (Fapte 27:9 n.s.). Creştinii se află însă sub o altă lege cea a noului legământ astfel postul din ziua ispăşirii nu mai este obligatoriu pentru creştini (Romani 10:4; Evrei 7:11,12), căci ziua ispăşirii în noul legământ este perioada de timp ce începe cu instalare lui Isus ca Mare Preot după învierea şi înălţarea Sa la cer până la venirea sa din nou (Evrei 9:11-28). Această perioadă de timp este numită ,,ziua mântuirii” (2Corinteni 6:2), în care Domnul Isus stă la dreapta Tatălui şi mijloceşte pentru noi (Evrei 4:14-16).

2.Postul naţional sau colectiv: este postul la care participa întreaga naţiune Israel, un oraş întreg sau o biserică, sau un grup de oameni apartenţi la o biserică.

Avem astfel de cazuri descrise în Biblie după cum urmează:

În Judecători 20:26 se relatează cum tot poporul a postit până seara pentru a avea biruinţa contra tribului rebel Beniamin. Apoi în 1 Samuel 7:6 ne este relatat un alt post colectiv ca semn al căinţei poporului în timpul lui Samuel. Iar în 1Samuel 31:13 şi 1Cronici 10:12 se arată cum vitejii din Iabes au postit şapte zile în semn de doliu pentru moartea regelui Saul. Tot la fel a postit David cu vitejii lui Când a aflat de moartea lui Saul şi a lui Ionatan (2 Samuel 1:12).

Atunci când Israelul era în pericol, de pildă când a fost atacat în zilele lui Iosafat de către Moab, fiii lui Amon, în acea situaţie regele a poruncit un post pentru tot Iuda (2Cronici 20:1-3). În zilele lui Ioiachim sa vestit un post pentru tot poporul (Ieremia 36:6,9), şi în zilele lui Estera când naţiunea lui Israel posteau în semn de durere din cauza decretului făurit de Haman de exterminare a lor (Estera 3:13; 4:1-3), tot în aceea perioadă au postit toţi evrei din oraşul Susa pentru ca Estera să capete bunăvoinţa regelui (Estera 4:16). Un alt post naţional şi colectiv a fost în timpul când Ezra a venit cu o rămăşiţă din Babilon spre Ierusalim pentru a fi ocrotiţi pe parcursul drumului (Ezra 8:21-23).

În Zaharia 8:19 se pomeneşte de alte 4 posturi naţionale când menţionează următoarele: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Postul din luna a patra, postul din luna a cincia, postul din luna a şaptea şi postul din luna a zecea se vor preface pentru casa lui Iuda în zile de veselie şi de bucurie, în sărbători de voioşie…” Aici se face referire la patru evenimente triste pe care evreii le comemorau cu post, şi anume: postul din luna a patra reamintea străpungerea zidurilor Ierusalimului când a fost cucerit (Ieremia 39:2); postul din luna a cincia marca tragedia distrugerii templului (2Împăraţi 25:8); iar postul din luna a şaptea comemora uciderea lui Ghedalia (Ieremia cap.41); iar postul din luna a zecea reamintea poporului începutul cuceririi Ierusalimului (Ieremia 39:1). Însă toate aceste posturi nu erau conform voinţei lui Dumnezeu (Zaharia 7:5), tocmai de aceea acestea conform profeţiei lui Zaharia vor devenii sărbători şi ocazii de bucurie pe noul pământ (Zaharia 8:11-23).

Dar şi păgânii din cetatea Ninive au cunoscut puterea postului colectiv când sau căit de faptele lor ceea ce a dus la salvarea oraşului Ninive (Iona 3:5-10).

Chiar şi biserica primară a postit în colectiv din anumite motive, de pildă cu ocazia rânduirii de bătrâni în Listra, Iconia şi Antiohia (Fapte 14:23), sau în Fapte 13:2,3 ne este relatat postul profeţilor şi învăţătorilor din adunarea din Antiohia ceea ce a condus la trimiterea apostolului Pavel în prima călătorie misionară.

Prin urmare şi astăzi adunarea creştină poate lua decizia să postească cu toţii în comun, mai ales atunci când se fac numirii de bătrâni sau diakoni, sau când se caută o soluţie sau o călăuzire pentru adunare sau pentru o anumită nevoie a unui frate sau soră.

3.Postul individual regulat şi neregulat: atât Vechiul Testament cât şi Noul Testament menţionează posturi individuale ţinute de câtre o persoană fie într-o anumită situaţie fie ca un obicei regulat, ca pildă îi avem pe Moise (Deuteronomul 9:18); Ilie (1Împăraţi 19:8); Daniel (Daniel 10:3); Estera (Estera 4:16); Domnul Isus Cristos (Matei 4:2); apostolul Pavel (Fapte 9:9; 2Corinteni 6:5; 11:27) şi alţii (Neemia 1:4). Fariseii posteau de două ori pe săptămână sau de şi mai des şi tot la fel făceau şi ucenicii lui Ioan Botezătorul (Matei 9:14; Marcu 2:18; Luca 5:33; Luca 18:12). Mai târziu spre sfârşitul primului secol şi creştinii şi-au făcut obiceiul să postească de două ori pe săptămână, după cum reiese din Didache unul dintre primele manuale de învăţătură creştină, care susţinea postul înainte ca cineva să se boteze şi încuraja postul pentru duşmani, şi postul din zilele de mircuri şi vineri nu în zilele de luni şi joi ca ipocriţii (probabil fariseii). Însă după cum vom vedea la capitolul ,,pericolele postului” este bine ca zilele de post să fie alese sub călăuzirea lui Dumnezeu.

4.Postul impus de circumstanţe nefavorabile: este postul când împrejurările sunt de aşa natură că chiar dacă ai vrea să mănânci nu poţi, de exemplu cum sa întâmplat cu oamenii prinşi de furtună de pe corabia cu care Pavel a fost transportat la Roma (Fapte 27:33-36), sau în cazul lui Pavel prins în nişte împotriviri şi circumstanţe foarte critice (2Corinteni 6:5; 11:27).

După cum ne-am dat seama Biblia pe lângă cele 4 categorii mai sus menţionate ne arată diferite feluri de a posti indiferent dacă acesta este ţinut de o persoană sau un popor, indiferent dacă este ţinut mai multe zile (Neemia 1:4), şapte zile (1Samuel 31:13 şi 1Cronici 10:12), sau trei zile (Estera 4:16; Fapte 9:9), sau doar 24 de ore (Fapte 27:9n.s.).

Ø       Post supranatural: este postul care se ţine printr-o intervenţie supranaturală a lui Dumnezeu cum a fost cazul lui Moise care de trei ori a postit 40 de zile (Exod 34:28; Deuteronom 9:9; Deuteronom 9:18), tot la fel Ilie (1Împăraţi 19:8), sau Domnul Isus (Matei 4:2; Luca 4:2).

Ø       Post absolut: este postul în care nu se mănâncă şi nu se bea lichide, adică abstinenţă totală  (Iona 3:7), fie o zi sau mai multe, dar maxim trei zile sunt recomandate de la abstinenţă totală aşa cum a fost cazul la Estera (Estera 4:16), sau a lui Pavel (Fapte 9:9), doar cei ajutaţi în mod supranatural au ţinut mai mult.

Ø       Post cu lichide: este postul pe care îl ţii prin abţinerea de la alimente solide, dar în care poţi să bei apă sau lichide (Daniel 6:18), un astfel de post au ţinut probabil vitejii din Iabes care au postit şapte zile în semn de doliu pentru moartea regelui Saul (1Samuel 31:13 şi 1Cronici 10:12), cât şi Domnul Isus în cele 40 de zile în care Scriptura spune că a flămânzit, dar nu spune că a însetat (Matei 4:2,3).

Ø       Post până seara: este postul, adică abţinerea de la alimente până seara la apusul soarelui (Judecători 20:26; 2Samuel 1:12), sau abstinenţă totală şi de la apă până seara (2Samuel 3:35).

Ø       Post parţial: este postul în care persoana care posteşte se abţine de la alimente alese, adică de la carne, de la băuturi alcoolice, dar se consumă zarzavaturi şi legume (Daniel 1:8-12; 10:2,3). Acest post poate varia de la o zi la o perioadă lungă ca în cazul lui Daniel care a ţinut trei săptămâni. Se pare că un post parţial era poruncit în lege în Levetic 23:14, cât şi cu privire la perioada de consacrare a nazireilor, care trebuiau să se abţină de la vin, băuturi tari şi de la consumarea de struguri (Numeri 6:1-5), tocmai de aceea Ioan botezătorul sa abţinut de la băuturi alcoolice (Matei 11:18), şi nu a mâncat decât miere şi lăcuste sălbatice (Matei 3:4).

Ø      Postul simbolic: cum ar fi renunţarea pentru un timp la ciocolată, la prăjituri cu frişcă, la anumite mâncări favorite, poate fi lăudabil şi de folos pentru sănătatea şi capacitatea de înfrânare a noastră, dar acest post nu este un post care să impact spiritual puternic.

Care este scopul postului?

Postul este pentru Tatăl ceresc (Matei 6:18) adică prin acesta ne apropiem de Dumnezeu şi îi slujim (Luca 2:37,38), cu scopul de a împlini o lucrare (Geneza 24:38; 1Samuel 14:24-26; Fapte 23:12-21), mai este pentru: smerenie şi auto-disciplinare (2Samuel 11:11; Psalmul 35:13), pentru plângerea păcatului şi o manifestare a căinţei (Ezechiel 9:5; 10:1,6; Ioel 1:14,15; 2:1,12-17; Ezra 9:5; 10:6), în semn de doliu (1Samuel 31:13; 2Samuel 1:12; 3:35; 1Cronici 10:12). El pregăteşte calea spre primirea revelaţiei (Exod 34:28; Luca 2:37,38), şi caută intervenţia divină, el adaugă o notă de urgenţă rugăciunilor şi implorărilor noastre şi dă greutate pledoariei noastre în faţa cerului (Judecători 20:26; 1Samuel 7:1-12; 2Cronici 20:1-29; Estera 4:13-16), şi ocrotirea fizică de pericole (Ezra 8:21-23; Estera 4:16), el ne poate ajuta şi pentru obţinerea unor biruinţe spirituale (Matei 4:2-11; Fapte 13:2,3), cultiva mai mult stăpânirea de sine şi alte virtuţi (Filipeni 4:11-13), deoarece postul este opusul lăcomiei şi astfel reduce puterea eului. Postul mai are ca scop pregătirea pentru lucrarea misionara şi călăuzirea în aceasta (Fapte 13:2,3) şi pentru numirea de bătrâni în adunare (Fapte 14:23), postul poate fi ţinut cu scopul dărniciei de a da mâncarea ce trebuia noi să o mâncăm la săraci, sau pentru sănătatea spirituală şi corporală (Psalmul 35:13). Postul poate fi ţinut cu scop de consacrare pentru Dumnezeu sau cu hotărârea de a îndeplini o sarcină sau lucrare, el confirmă decizia că suntem gata să sacrificăm totul pentru lucrarea lui Dumnezeu (Geneza 24:33; 1Samuel 14:24-30; Fapte 23:12-21), postul mai este pentru confirmarea unui jurământ (Fapte 23:12-21), sau cu scop de mijlocire (Ieremia 7:16), pentru a abate mânia lui Dumnezeu (Deuteronom 9:18-20; 2Samuel 12:21-23), ori schimbarea hotărârii Celui Preaînalt (Exod 32:14; Psalmul 106:23; Iona 3:5-10), poate produce o trezire în viaţa celui ce ţine post şi în viaţa adunării lui căci postul creează condiţii prielnice Duhului Sfânt, sau poate să-şi câştige din nou iubirea dintâi, etc.

Astfel foloasele postului sunt:

1.       Scoaterea în evidenţă a laturii spirituale în omul lui Dumnezeu, astfel arătându-se că omul nu trăieşte doar cu pâine ci şi cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4:2-4).

2.       Postul ne apropie de Dumnezeu, şi curăţă spiritul omului dând pătrundere şi impact rugăciunilor şi lucrărilor spirituale (Luca 2:37; Fapte 13:2).

3.       Postul ne smereşte şi prin el putem manifesta întristarea şi căinţa noastră (Psalmul 35:13; Ioel 2:12,13).

4.       Postul aduce purificare în corpul nostru şi ne lecuieşte de lăcomie făcându-ne să avem mai mult control asupra lui (Daniel 1:8-15).

Când să postim?

Unele religii au unele date fixe când postesc de pildă postul paştelui, alţii postesc o dată sau de mai multe ori pe săptămână într-o zi fixă, în multe cazuri vinerea. După cum am văzut şi creştinii din secolul II, posteau mircuri şi vineri, iar candidaţii la botez în ziua botezului. Mai există obiceiul de a se posti trei zile înainte de cina Domnului, sau când stabileşte biserica.

Alţii postesc doar când sunt într-o mare strâmtorare pentru al îmbuna cumva pe Dumnezeu să le rezolve problemele.

Însă creştinii după cum am observat nu au o zi sau mai multe fixe când să postească după cum nu există nici ore sau zile speciale de rugăciune şi de dărnicie, ci noi trebuie să ne rugăm în mod regulat cât mai des posibil şi să facem dărnicie de câte ori putem şi avem ocazia, tot aşa trebuie să postim.

Întrebarea este dorim noi să postim, dorim noi să aducem trupurile noastre ca jertfă vie? Suntem cunoscuţi ca fiind creştini care postim care avem această disciplină spirituală sau nu prea am postit în viaţa noastră? Dacă nu am postit e timpul să postim este timpul să-i cerem lui Dumnezeu să ne dea o atitudine corectă despre post, nu ca să ne îndreptăţim prin post, ci ca să imităm pe Marele Învăţător.

Dar să revin la întrebarea: când să postim? Aş dori să vă răspund la această întrebare cu alta: când să ne rugăm? Răspunsul: cât mai des putem.

Aş dori să mai adaug că este bine să căutăm călăuzirea lui Dumnezeu şi voia sa în ce priveşte postul, deoarece eu am experimentat să posteşti alegând tu ziua şi hotărând tu, fiind astfel iniţiativa ta, când şi cum să posteşti şi alta a fost când Dumnezeu mi-a pus pe inimă să postesc şi a ales El ziua când să postesc.

Când este iniţiativa şi puterea noastră în joc poate interveni şi mândria şi am văzut destule cazuri de oameni care au postit ca apoi să se laude că ei au postit atât de mult. În plus, am experimentat cazuri când a trebuit să întrerup postul pentru că nu am mai putut să-l ţin şi mi-am dat seama că nu a fost voia lui Dumnezeu să îl ţin în ziua aceea. Însă altădată când am simţit că Dumnezeu mă chemă la post în ziua aceea am putut foarte uşor să ţin acel post şi acest lucru m-a făcut să înţeleg că existe zile când din diferite motive Dumnezeu ne îndrumă şi ne chemă să postim. Prin urmare noi trebuie să căutăm faţa lui Dumnezeu şi să dorim călăuzirea Lui încercând să aflăm de la Dumnezeu răspunsul la următoarele întrebări: Doamne când să postesc? Vrei să postesc mâine având în vedere că am zi liberă? Ce fel de post să postesc? Post absolut sau numai cu lichide sau parţial şi pe ce perioadă de timp? Dumnezeule vrei tu să renunţ la această masă să trec peste ea dedicându-mi timpul rugăciunii, sau vrei să postesc până seara?

Acestea ar fi câteva exemple de cereri pentru călăuzire. Dar poate noi spunem: eu nu am simţit niciodată că Dumnezeu mă chemă la post, poate că Dumnezeu nu vrea ca eu să postesc poate că mă chemă la alte lucrări? Te-aş întreba tu te rogi numai când simţi sau de multe ori dorinţa de rugăciune vine după ce începi să te rogi? Nu uita că Isus a spus în Matei 9:15: ,,Vor veni zile, când mirele va fi luat de la ei, şi atunci vor posti.” Ba mai mult întrebă-te ai tu o mentalitate corectă asupra postului, cunoşti şi eşti convins că trebuie să posteşti? Dacă da atunci îi vei spune lui Dumnezeu următoarele: ,,Tată ceresc eu sunt la dispoziţia ta şi doresc să postesc, deschide-mi Tu o uşă de post, indică-mi tu ziua şi felul de post ce vrei să-l ţin, dă-mi Tu voinţa şi înfăptuirea să pot să postesc aşa cum cere ziua aceea, îţi cer toate acestea în numele lui Isus, Amin.”

Dar chiar dacă Dumnezeu nu ne răspunde, poate El vrea ca noi să dovedim cu adevărat că vrem să postim, atunci să alegem o zi când nu trebuie să depunem atâta efort fizic şi putem să o dedicăm rugăciunii, să alegem o cauză sau mai multe pentru care să postim şi să postim, dacă suntem la început atunci un post parţial în care ne abţinem de la mâncare solidă dar în care putem consuma apă sau alte lichide ca sucul de fructe şi puţine fructe, ori un post până seara la apusul soarelui.

Uneori vom posti împreună cu adunarea sau cu mai un grup de fraţi pentru o anumită cauză este bine şi în acest caz să căutăm călăuzirea Duhului Sfânt ca să avem biruinţă.

În concluzie răspunsul la întrebarea când să postim este: ori de câte ori Dumnezeu ne îndrumă spre post, şi de câte ori putem chiar dacă nu totdeauna suntem călăuziţi de Duhul Sfânt, dar este bine în practicarea acestei discipline să o exercităm călăuziţi căci atunci nu ne vom mândri şi posibilitatea să eşuăm în a ţine post va fi redusă.

Ce lucrări este bine să însoţească postul?

Pe lângă toate acestea postul adevărat este însoţit de dărnicie şi rugăciune (Isaia 58:4-7,10; Fapte 13:2,3) care trebuie făcută în ascuns (Isaia 58:5; Matei 6:16).

Pasajul din Isaia 58 descrie adevăratul post sau mai bine zis care trebuie să fie atitudinea faţă de post, căci evreii credeau că chiar dacă păcătuiesc ei puteau fi iertaţi prin post, însă Dumnezeu nu se lăsa înduplecat prin postul unor oameni nemiloşi, vărsători de sânge, călcători de lege, zgârciţi, care nu plăteau pe lucrătorii lor, etc. tocmai acest lucru este demascat de profetul Isaia în Isaia 58:1-11 şi anume că Dumnezeu nu doreşte un post în care omul să-şi chinuiască sufletul în sac şi cenuşă dar să nu-şi schimbe atitudinea faţă de semenii săi. Dumnezeu primeşte postul doar din partea unui om care sa întors de la nelegiuirile sale, se apropie cu sinceritate de Dumnezeu nu ca să obţină ceva ca după aceia să îşi urmeze pornirile carnale. Acest post este abţinerea de la mâncare şi băutură dar abţinerea şi de la: ceartă, bătaie, porniri răutăcioase, de la asuprire şi zgârcenie, ba mai mult postul nu trebuie să fie însoţit doar de cereri şi rugăciuni, ci şi de: dezlegarea lanţurilor răutăţii, şi a legăturilor robiei, ruperea oricărei asupriri şi a oricărui jug care îl punem peste oameni, împărţirea pâinii cu cel flămând şi ducerea în casa noastră a nenorociţilor fără adăpost, şi îmbrăcarea celor ce nu au haine şi ajutarea în orice fel a semenilor noştri. Căci gândiţi-vă cum putem noi să cerem la Dumnezeu eliberare când noi îi robim pe oameni, în termeni moderni îi manipulăm, minţim, şantajăm, înşelăm, etc. Cum putem noi să cerem dezlegarea de probleme, de influenţele lui Satan, când noi îi legăm cu datorii şi cu altele pe cei din casa noastră cu poveri mari, adică cheltuim bani din bugetul familiei pentru lucruri de nimic, punem pe umerii soţiei sau soţului nostru (de la caz la caz) sarcini grele, adică noi nu vrem să facem mai nimic. Astfel este o ipocrizie să postim adică să ne abţinem de la mâncare dar să nu ne abţinem de la egoism, pe lângă aceasta tot o ipocrizie este să cerem de la Dumnezeu pâinea cea de toate zilele dar noi să nu o dăm semenului nostru care are nevoie de ea, sau să cerem de la Dumnezeu haine dar să-l lăsăm pe cel sărac lipsit şi gol, ce folos este cu acest post atunci? Sau cum putem noi să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat o locuinţă când noi nu o punem la dispoziţia lui Dumnezeu pentru străinul şi nenorocitul fără de adăpost, pentru fraţii noştri care vor să adune împreună într-un loc pentru rugăciune şi aşa mai departe. Dragilor să nu postim numai cu burta ci şi cu limba adică să nu vorbim de rău pe nimeni, dar să postim şi prin sacrificarea resurselor noastre financiare, adică să dăm din ce este al nostru celor ce nu au, şi atunci Dumnezeu promite: ,,Atunci lumina ta va răsări ca zorile, şi vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge înainte, şi slava Domnului te va însoţi.  Atunci tu vei chema, şi Domnul va răspunde, vei striga, şi El va zice: „Iată-mă!”

Dar poate ne întrebăm: care trebuie să fie dispoziţia noastră atunci când postim?

Biblia arată că în unele situaţii dispoziţia celor ce posteau era de: plâns, căinţă, părere de rău, bocet, inimi sfâşiate, etc. (Ioel 2:12,13), iar în alte situaţii postul era făcut cu bună dispoziţie cum ne învaţă chiar Domnul Isus când spune în Matei 6:16-18: ,,Când postiţi, sã nu vă luaţi o înfăţişare posomorâtă, ca făţarnicii, care îşi sluţesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc… Ci tu, când posteşti, unge-ţi capul, şi spală-ţi faţa, ca să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci Tatãlui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.” Deci Domnul Isus ne învaţă să nu ne fabricăm o înfăţişare ca să fim făţarnici, ci noi trebuie să comportăm natural şi să avem o înfăţişare exterioară care să nu trădeze că noi postim, prin urmare noi trebuie să avem o dispoziţie în funcţie de scopul postului, dacă noi postim pentru călăuzire lui Dumnezeu cu siguranţă vom avea o faţă senină încrezându-ne într-un Dumnezeu viu şi care ne călăuzeşte neîncetat, însă dacă noi postim în semn de căinţă pentru păcatele noastre vom avea cu siguranţă şi sentimente de părere de rău şi o expresie a feţei corespunzătoare acestei situaţii.

În concluzie: noi trebuie să postim însoţit de rugăciune, dărnicie şi binefacere şi cu o dispoziţie adecvată motivului pentru care postim.

Pericolele postului

Putem spune că postul ca orice disciplină spirituală are două pericole, un pericol spiritual şi altul fizic.

Pericolul spiritual este să credem că noi suntem drepţi şi aprobaţi de Dumnezeu fiindcă ţinem post, însă Biblia arată clar că doar prin sacrificiul Domnului Isus aplicat în cazul nostru prin credinţă ne declară drepţi şi sfinţi în faţa lui Dumnezeu (Romani 3:21-26). Astfel postul nu ne face drepţi şi nici nu ne dă dreptul să ne considerăm mai sfinţi sau superiori altor creştini care postesc mai puţin sau chiar deloc din motive de sănătate sau pentru că nu cunosc încă valoarea acestei practici (2Timotei 1:9,10; Tit 3:5-7; Filipeni 2:1-4).

Însă pericolul mândriei scade atunci când noi ţinem post la iniţiativa şi cu puterea lui Dumnezeu, căci atunci nu noi ţinem post ci Cristosul din noi face această lucrare sfântă pregătită mai dinainte de Dumnezeu (Galateni 2:20; Efeseni 2:10).

Un alt pericol spiritual al postului este să credem că postul este rezolvarea la toate problemele noastre spirituale şi fizice, astfel am cunoscut unii creştini care din păcate preferau să postească ca Dumnezeu să-i elibereze spiritual decât să-şi schimbe felul de gândire şi de acţiune printr-o cunoaştere şi o atitudine corectă a legii lui Dumnezeu şi faţă de păcat. Însă Biblia este clară şi în această privinţă când declară următoarele: ,,Dacă cineva îşi întoarce urechea ca să n-asculte legea, chiar şi rugăciunea lui (şi adăugăm noi: ,,şi postul lui”) este o urâciune” (Proverbe 28:9). Un alt pericol spiritual al postului este postul făcut dintr-o motivaţie greşită, ca de pildă postul ţinut de 40 de iudei care sau legat cu jurământ să nu mănânce sau să bea până nu vor omorî pe Pavel (Fapte 23:12,13). Poate în cazul nostru mobilul nu este răzbunarea, crima, dar poate fi un altul venit tot dintr-o motivaţie greşită, de pildă: postim ca cineva să păţească ceva rău, sau postim pentru a obţine unii bani, poate pe care i-am împrumutat şi îi vrem înapoi, uitând că Învăţătorul nostru ne-a învăţat că atunci când împrumutăm nu trebuie să mai sperăm să-i mai primim înapoi (Luca 6:34,35). Astfel postul venit dintr-o motivaţie egoistă este greşit.

Pericolul fizic este să ne epuizăm, deshidratăm sau îmbolnăvim din cauza lipsei de hrană sau apă, de aceea fiecare însă trebuie sa ţină cont de propria sănătate, putere, când doreşte să ţină post (Fapte 9:9), astfel nimeni nu este obligat sa postească într-o anumita zi, în plus Biblia nu fixează reguli cu privire la momentul când trebuie ţinut sau cât timp trebuie ţinut, ci fiecare îşi va purta propria sarcina (Galateni 6:5).

Este bine dacă doreşti să începi un post de lungă durată sau eşti sub un tratament medical să întrebi medicul dacă poţi să te abţii pe aceea perioadă de la alimente, însă pe de altă parte trebuie să fii conştient că majoritatea medicilor nu au postit nici o dată şi cunosc puţine despre post reacţionând în general negativ la post.

Trebuie să ştim că simptoamele fizice ce apar într-un post mai lung sunt:

Notă: Trebuie ţinut cont că simptoamele totuşi pot varia de la o persoană la alta, în plus nu recomand un post mai lung de trei zile fără consumarea măcar a apei şi nici la a ţine posturi prelungite de cei bolnavi sau de cei fără experienţă în domeniu.

Totuşi pericolul problemelor fizice scade atunci când suntem călăuziţi de Dumnezeu căci El va şti să ne spună: când, cum şi cât să postim ca să nu ne îmbolnăvim, în plus, dacă ne cunoaştem pe noi înşine şi limitele noastre vom putea să reducem considerabil riscul îmbolnăvirii, dar bineînţeles nu ne vom cunoaşte limitele noastre dacă nu postim.

În concluzie: dacă îl cunoaştem bine pe Dumnezeu şi voia Sa pentru viaţa noastră şi ne cunoaştem bine pe noi înşine, riscul de a ne îmbolnăvii prin post este aproape anulat.

Sfaturi practice despre post

Dacă nu aţi practicat postul până acuma, începeţi să postiţi prima dată printr-un post parţial în care să mâncaţi câteva fructe şi legume dar să nu vă săturaţi cu acestea, peste câteva zile treceţi apoi la un post până seara fără mâncare dar în care puteţi bea unele lichide, apoi treceţi la postul absolut adică la abstinenţa totală de la mâncare şi băutură cel puţin până seara sau pe timp de 24 de ore. Este bine că aceste posturi mai sus amintite să le ţineţi într-un interval apropiat de timp pentru ca exerciţiu respectiv să vă folosească.

Când începeţi postul absolut este bine să ajungeţi la el în mod treptat astfel veţi transmite un semnal minţii că începeţi postul[3], adică începeţi în ziua anterioară postului absolut cu un post parţial cu fructe şi lichide apoi în ziua următoare ţineţi postul absolut, de asemenea, încheiaţi tot în mod treptat deoarece după un post îndelungat stomacul tău şi intestinele s-au contractat, astfel este înţelept să consumi unele sucuri de fructe, puţină supă, fructe proaspete dar evită produsele lactate.

Este demn de menţionat că în timpul postului este foarte posibil să apară în gură mirosuri neplăcute, însă spălându-ne mai des pe dinţi sau luând gumă de mestecat mentolată lucrurile se rezolvă.

Un alt lucru important este ca în ziua sau zilele de post să-ţi limitezi activităţile, odihneşte-te cât poţi mai mult nu te implica în post în activităţi extenuante sau în drumuri lungi.

Un alt lucru important ca postul ţinut de tine să aibă impact spiritual maxim este să-ţi aloci timp mult pentru rugăciune în care să stai în prezenţa lui Dumnezeu. De aceea în post, stai în rugăciune, în închinare, în meditaţie şi este foarte posibil ca Dumnezeu să-ţi vorbească.

Calauzirea data de Dumnezeu

O nevoie importantă în viaţă a omului, este nevoia de călăuzire. Această nevoie a apărut de la facerea omului şi va fi în totdeauna cât va fi omul pe pământ. Mai ales oamenii lui Dumnezeu tânjesc şi doresc călăuzirea Creatorului lor, căci pentru ei cel mai mare chin este când cerul tace (Plângerile lui Ieremia 3:44), deoarece ei nu doresc să i-a decizii de capul lor, nici să facă lucrări din iniţiativă proprie. În plus, trăim timpuri tulburi, în care se face greu distincţie între bine şi rău, între lumină şi întuneric, trăim timpuri în care există tot felul de înşelătorii, care mai de care mai ascunse, de aceea avem nevoie să fim ancoraţi în lumina şi adevărul lui Dumnezeu (Psalmul 43:3). Avem nevoie să cunoaştem metodele prin care Dumnezeu ne vorbeşte azi. Atunci înţelegem cât de mult avem nevoie de călăuzire şi de a înţelege metodele de călăuzire a lui Dumnezeu pentru a nu merge în rătăcire. De aceea în acest material vom încerca cu ajutorul lui Dumnezeu să răspundem la câteva întrebări după cum urmează:

Ø      Ce este călăuzirea furnizată de Dumnezeu?

Ø      Care sunt metodele de călăuzire în Biblie?

Ø      Cum ne călăuzeşte Dumnezeu în prezent?

Ø       Ce putem face noi pentru a primi călăuzire?

Ce este călăuzirea furnizată de Dumnezeu?

Introducere: Dumnezeu are un plan cu viaţa noastră (Efeseni 3:11), El ne-a pregătit mai înainte fapte bune în care trebuie să umblăm în unitate cu Cristos (Efeseni 2:10). De aceea, Dumnezeu a promis că o să ne călăuzească (Psalmul 48:14; Isaia 58:11), şi nu numai pe noi copii Lui, ci pe toţi oamenii căci El doreşte binele lor (Romani 2:14,15; Fapte 14:15-17). Însă copiii Săi au parte de o călăuzire deosebită, deoarece Spiritul lui Dumnezeu este în ei şi astfel ei sunt învăţaţi direct de Dumnezeu după cum spune Scriptura în Ioan 6:45[1]: ,, În prooroci este scris: „Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.” Aşa că oricine a ascultat pe Tatăl, şi a primit învăţătura Lui, vine la Mine.” De asemenea Domnul Isus le promite acestora o călăuzire deosebită după cum El însuşi declară în Ioan 14:16,17; 16:13: ,, Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt mângîietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi…Când va veni mângîietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare.” Ce minunată promisiune! Creştinii nu sunt singuri, Isus este cu noi prin Duhul Adevărului, lumea nu-l poate primi, dar cei ce cred în Domnul Isus îl primesc (Efeseni 1:13,14). În mod similar, apostolul Ioan descoperă favoarea deosebită în ce priveşte călăuzirea a copiilor lui Dumnezeu când spune următoarele în 1Ioan 2:20,27: ,, cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El, rămâne în voi, şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea.”. În timp ce în Vechiul Legământ doar profeţii aveau acest har, în Noul Legământ toţi credincioşii pot avea această favoare (1Samuel 9:9; 2Împăraţi 3:11).

Călăuzirea lui Dumnezeu: este orice lucru sau mijloc prin care Dumnezeu ne îndrumă, pentru a împlini scopul său general cu omenirea şi cu adunarea creştină; cât şi planul Său particular cu viaţa noastră ca persoane. Călăuzirea Sa, nu implică ca noi să devenim roboţi care să acţionăm doar la comanda sau impulsul primit. Dumnezeu în călăuzirea Sa, se foloseşte chiar de abilităţile noastre naturale (raţiunea, intuiţia, cunoaşterea naturală, etc.), dar pe care El le completează sau împleteşte cu daruri, înzestrări şi impulsuri supranaturale venite de la Spiritul Său.

De asemenea, trebuie să înţelegem că Dumnezeu nu doreşte să ne călăuzească totdeauna în cele mai mici detalii, Dumnezeu vrea ca noi să fim oameni maturi, care să ne deprindem să luăm decizii având o gândire ca a lui Cristos (1Corinteni 2:16). Tocmai de aceea Dumnezeu ne-a creat ca să-i fim parteneri nu roboţi. De asemenea, Dumnezeu nu ne va da sfaturi prin mijloace profetice în orice fleac, căci şi noi dacă am avea copii, sau angajaţi fiind patroni, nu ne-ar place să fim întrebaţi din cinci în cinci minute pentru orice fleac sau lucru minor, mai ales dacă le-am trasat o sarcină explicită. Uneori însă Dumnezeu ne călăuzeşte şi asupra detaliilor când acestea au o semnificaţie mai deosebită, altădată nu consideră necesar acest lucru, dorind să gândim singuri. Însă dacă El vede că facem ce nu trebuie, atunci ne corectează.

El nu doreşte să anuleze raţiunea şi voinţa noastră, şi să devenim astfel automate care lucrează doar la comandă, ci El doreşte să devenim copii ai Lui, care să fim ascultători de Tatăl lor, dar care să se deprindă prin exerciţiu (Evrei 5:14), şi printr-o relaţie intimă cu Tatăl să cunoască voia Lui. Astfel vom evita două extreme care există la ora actuală: o extremă este de a elimina complet raţiunea şi cunoaşterea naturală venită prin studiu, meditare, observaţie, experienţă, şi de a aştepta ca Dumnezeu să ne dicteze în fiecare secundă în mod supranatural ce să facem; iar cealaltă extremă este axarea doar pe raţiune, logică şi cunoaştere naturală, şi eliminarea completă a cunoaşterii şi călăuzirii supranaturale (prin vise, viziuni, ,,rema”, profeţie, etc.).

Dumnezeu se poartă cu noi ca şi cu nişte copii, astfel uneori El ne vorbeşte dându-ne sfaturi directe spunându-ne ce să facem, alteori ne pune întrebări orientative care ne face să ne dăm seama singuri ce este bine (Hagai 2:11-13), alteori ne oferă principii, ilustrări. Alteori chiar tace, şi prin tăcerea Lui noi putem înţelege fie că noi trebuie să perseverăm în a cere lumină (Matei 15:21-28), fie că trebuie să ne analizăm pentru a ne corecta, pentru că dacă ne-ar vorbi ne-ar condamna, dar El alege să tacă ca noi să ne dăm seama că ceva nu e bine (Ioan 8:1-6). Fie că El consideră că cunoaştem suficient, pentru timpul respectiv şi să împlinim ceea ce cunoaştem deja (Mica 6:8). Altădată Dumnezeu doreşte să ne dăm seama din circumstanţe, împrejurări şi experienţă ce trebuie să facem şi ce nu? (Isaia 28:23-29; Luca 12:52-57; Fapte 27:9,10; Ecleziast 8:5). Dar să vedem în continuare:

Care sunt metodele de călăuzire în Biblie?

În Biblie ne sunt prezentate mai multe metode prin care Dumnezeu ne vorbeşte, astfel în Vechiul Testament se pune mai mult accentul pe o călăuzire supranaturală venită prin profeţi sau prin alte mijloace super-miraculoase care implica chiar auzirea vocii lui Dumnezeu cu urechile fizice, sau apariţii îngereşti.

În Noul Testament există şi apariţii de îngeri, viziuni, vise, însă călăuzirea omului se face mai mult în interiorul lui, căci Noul Legământ are promisiunea că ,,voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu. Şi nu vor mai învăţa fiecare pe vecinul sau pe fratele său, zicând: „Cunoaşte pe Domnul!” Căci toţi Mă vor cunoaşte, în ei înşişi, de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei” (Evrei 8:10,11 BCR). Deci creştinul este învăţat de Dumnezeu în minte şi în inimă şi în ei înşişi adică în spiritul lor, astfel călăuzirea lui Dumnezeu se face mai mult în interiorul omului decât în exteriorul lui. Astfel unele informaţii stocate în memoria noastră dar pe care Duhul Sfânt le activează furnizându-ne astfel un răspuns la o întrebare de-a noastră sau fiind o soluţie la vreo problemă de-a noastră. Şi în Vechiul Legământ Dumnezeu i-a călăuzit pe oameni în spiritul lor (Ezra 1:1,5), dar în Noul Legământ acest lucru este pregnant. Dar să vedem câteva mijloace de călăuzire ale lui Dumnezeu care sunt descrise în Biblie:

Tipuri de Călăuzire:

&    Călăuzire Auditivă: adică, prin auzirea supranaturală cu urechile fizice a glasului lui Dumnezeu (Ezechiel 1:3; Ieremia 37:6), sau auzirea şoaptei Spiritului Sfânt cu urechile inimii  (Psalmul 27:8; 2Împăraţi 19:11-13).

&    Călăuzire Angelică: adică prin primirea unor mesaje de la îngeri, aceştia fiind canalul de revelaţie între Dumnezeu şi om (1Împăraţi 19:7; Luca 1:26-38; Apocalipsa 1:1).

&    Călăuzire vizionară: este vorba de primirea de la Duhul Sfânt a unei imagini în mişcare sau statice care au un înţeles literal sau simbolic. Există mai multe tipuri de călăuzire vizionară după cum urmează: a) : prin viziuni în stare de veghe (2Petru 1:16-18; Apocalipsa 1:1,2,10,11); b) prin visuri şi viziuni în timp ce dormi iar acel vis este de inspiraţie divină 100% (Daniel 7:1; Iov 33:14-17), sau un vis care vine din mulţimea gândurilor, dar în care Dumnezeu activează un mesaj, un gând sau o imagine (Matei 27:19), acel vis având un anumit grad de inspiraţie; c) prin vizunii profunde în stare de transă în care poţi auzi şi voci (Fapte 10:9-16; 2Corinteni 12:1-4); d) prin imagini ce le primeşti în minte şi le vezi nu cu ochii fizici, ci cu ochii inimii (Efeseni 1:18); e) prin primirea unei viziuni (plan) sau a unui misiuni (chemări) pe care trebuie să o îndeplineşti. Toţi oamenii mari ai lui Dumnezeu au urmat o viziune (o imagine profetică sau un plan divin), să dăm câteva exemple: NOE – pentru construirea corabiei şi salvarea animalelor (Geneza 6:14-22 – viziune născută prin auzirea vocii lui Dumnezeu). AVRAAM – pentru venirea în existenţă a seminţei lui prin care vor fi binecuvântate naţiunile (Geneza 15:2-6; 22:15-18 – viziune născută prin auzirea vocii lui Dumnezeu şi apariţie îngerească). IOSIF – pentru a fi conducător (Geneza 37:5-11 – prin visuri de noapte). MOISE – pentru a scoate poporul Israel din robia Egiptului (Fapte 7:22-36 – viziune primită în inimă). DAVID – pentru a construi casa lui Dumnezeu, dar pe care fiul său Solomon a realizat-o, el doar strângând materialele necesare (2Samuel 7:1-13; 1Cronici 22:2-11 – viziune primită în inimă). PAVEL – pentru organizarea adunărilor creştine înfiinţate de el (1Corinteni 4:17; 11:2-16; 14:26-37; 2Tesaloniceni 3:6-15 – prin porunca Domnului).

&    Călăuzire în spiritul omului: este mesajul perceput şi receptat de spiritul omului sau în inima omului (Psalmul 16:7; 27:8), căci spiritul omului este un bun receptor fiind partea din om care relaţionează cel mai bine la mesajele Spiritului Sfânt (Romani 8:16; Proverbe 20:27). Aceasta este metoda cea mai folosită (Ezra 1:5; 1Cronici 5:26; Isaia 29:24). Astfel putem primi îndrumare în spiritul nostru şi sub formă de sentimente, cuvinte, imagini, impulsuri de acţiune, astfel uneori Dumnezeu ne poate transmite sentimentele Sale faţă de o persoană sau faţă de o adunare creştină (Romani 5:5).

&    Călăuzire prin Cuvânt: (,,Rema”), vi s-a întâmplat vreodată să citiţi Biblia care este Cuvântul (în greacă ,,logos”)lui Dumnezeu şi o relatare sau un verset să vă vorbească în mod special, aducând mângâiere, zidire şi încurajare, sau să vă ofere o soluţie la o anumită problemă, atunci înseamnă că aţi avut ,,rema”, care este un cuvânt viu şi specific al lui Dumnezeu, un cuvânt care iese proaspăt din gura lui Dumnezeu (Matei 4:4), este un cuvânt ce dă viaţă, ce trezeşte, ce dă călăuzire, este Cuvântul potrivit la timpul potrivit fie pentru cel ce citeşte fie pentru altcineva. De pildă, cuvântul citit şi explicat de Isus în Luca 4:17-21 a fost ,,rema”. Acest lucru, adică să primim ,,rema” se poate întâmpla şi atunci când citim literatură Biblică.

&    Călăuzire prin vorbire: este atunci când predicăm cuvântul lui Dumnezeu, sau când dăm un sfat, iar aceea vorbire este inspirată de Dumnezeu (2Samuel 23:2), uneori chiar ne mirăm de ceea ce spunem, pentru că spunem idei şi cuvinte la care nu ne-am gândit înainte, sau simţim că vin din prezenţa lui Dumnezeu cu putere şi aducând soluţii sau răspunsuri la căutările şi frământările noastre.

&    Călăuzire prin semne: mai ales în Vechiul Testament oamenii lui Dumnezeu au pus în faţa lui Dumnezeu un semn, astfel dacă se împlinea semnul atunci ei ştiau ce trebuiau să facă sau să aştepte (Geneza 24:42-46; Judecători 6:36-40; Isaia 38:7,8). Uneori chiar Dumnezeu încuraja pe oameni să pună un semn (Isaia 7:11).

&    Călăuzire prin profeţi sau profeţii: Atât în Vechiul cât şi în Noul Testament au existat profeţi care au călăuzit poporul lui Dumnezeu sau persoane individuale pe baza informaţiilor profetice primite de la Dumnezeu (1Samuel 9:8-20; Fapte 11:28-30).

&    Călăuzire prin URIM şi TUMIM: acest gen de călăuzire apare doar în Vechiul Testament, în care Marele Preot avea două pietre una numită URIM şi însemna lumini şi desăvârşiri, iar TUMIM însemna adevăruri şi plenitudini. Acestea erau păstrate într-o pungă în interiorul pieptarului aproape de inima Marelui Preot, astfel dacă se dorea să se afle un răspuns la o problemă, marele preot arunca o privire în punga cu cele două pietre, dacă străluceau însemna DA, iar dacă nu străluceau însemna NU.(Exod 28:30; Levetic 8:8; 1Samuel 28:6).

&    Călăuzire prin tragere la sorţi: această metodă a fost folosită şi în Vechiul şi în Noul Testament (Iosua 21:4; 1Cronici 24:6; Ioan 1:7; Fapte 1:26) cu scopul de a lua o decizie bună, dar această tragere la sorţi a avut loc sub călăuzirea Duhului Sfânt.

&    Călăuzire prin circumstanţe: astfel uneori Dumnezeu ne face de cunoscut voia Lui, dacă noi luăm seama la împrejurări şi circumstanţe, de pildă Pavel a ştiut că nu este bine să continue călătoria spre Roma, el spune ghidat de circumstanţe: ,,Trecuse destul de multă vreme, şi călătoria pe mare se făcea primejdioasă, pentru că trecuse chiar şi vremea „postului”. De aceea Pavel a înştiinţat pe ceilalţi,  şi le-a zis: „Oamenilor, călătoria văd că nu se va face fără primejdie şi fără multă pagubă, nu numai pentru încărcătură şi pentru corabie, dar chiar şi pentru vieţile noastre.” (Fapte 27:9,10) Deci Pavel apelând la cunoştinţa sa naturală corelat cu faptul că trecuse vremea bună pentru o călătorie în siguranţă, el spune: ,,văd că nu se va face fără primejdie” fără a avea parte de o viziune sau de un vis. Chiar Isus face referire la un astfel de gen de călăuzire în Luca 12:52-57. Chiar şi în Vechiul Testament evreii se lăsau ghidaţi de principiul binecuvântării şi blestemului, astfel cui îi mergea bine, avea o bună relaţie cu Dumnezeu, căci binecuvântarea Lui atunci era mai mult materială (Deuteronom 28), iar cui îi mergea rău era blestemat, tocmai de aceea prietenii lui Iov au spus despre El că a păcătuit, fiindcă s-au lăsat ghidat de evenimentele din viaţa lui Iov. Dar observăm că nu totdeauna acest sistem de ghidare este bun.

&    Călăuzire prin conştiinţă: cunoaştem relatarea cu Iosif care fără o lege care să interzică adulterul, lăsându-se ghidat de conştiinţă a ales ce trebuia în situaţia ispitirii lui de soţia lui Potifar (Geneza 39:7-9). Astfel chiar oameni pe parcursul istoriei care nu au cunoscut legea lui Dumnezeu sau nu au avut parte de profeţi ai lui Dumnezeu, sa-u lăsat ghidaţi de conştiinţă (Romani 2:14,15), care este solul sau mesagerul lui Dumnezeu şi pentru noi astăzi (Romani 9:1).

&    Călăuzire prin înţelepciune supranaturală: este vorba de primirea unui cuvânt sau a unor informaţii nu prin studiu sau prin metode raţionale sau naturale ci de la Duhul Sfânt este vorba de darurile cuvântului de cunoştinţă şi cuvântului de înţelepciune (1Corinteni 12:8), cât şi a darului descoperirilor (1Corinteni 14:6,26) ca şi în cazul lui Solomon care a putut judeca cazul cu cele două femei care se luptau pentru acelaşi copil (1Împăraţi 3:9,16-28), sau în cazul lui Elisei care ştia secretele consiliului sirienilor (2Împăraţi 6:12) sau în viaţa lui Isus Cristos de multe ori înţelepciunea supranaturală a adus rezolvare sau soluţii (Matei 22:15-22).

&    Călăuzire prin înţelepciune naturală: înţelepciunea naturală venită prin studiu, meditare, observare, experienţă, este un mijloc prin care ne însuşim mintea lui Dumnezeu, precum şi discernământul dintre ceea ce este bine de ceea ce este rău (Proverbe 2:2-5; 6:6-11; Evrei 5:14). De pildă Ahitofel sfătuitorul lui David, fără a fi profet şi-a însuşit atât de bine modul de a proceda a lui Dumnezeu, cât şi natura omului şi situaţiile din natură, încât despre el s-a spus următoarele în 2 Samuel 16:23: ,,Sfatul dat pe vremea aceea de Ahitofel avea tot atâta putere ca şi când ar fi întrebat chiar pe Dumnezeu. Tot aşa era cu toate sfaturile lui Ahitofel, fie pentru David, fie pentru Absalom.”

În concluzie: Dumnezeu ne călăuzeşte prin diverse metode pe care le putem împărţi în trei mari categorii:

1. Metode supranaturale; 2. Metode naturale;  3. Metode combinative (adică combinarea supranaturalului cu naturalul). Dar să vedem în continuare:

Cum ne călăuzeşte Dumnezeu în prezent?

După cum ne-am putut da seama, nu toate metodele de călăuzire mai sus prezentate sunt uzuale în vremea noastră, unele apărând doar în Vechiul Testament ca de pildă călăuzirea prin ,,Urim” şi ,,Tumim”, însă Dumnezeu ne călăuzeşte şi în prezent căci El nu se schimbă şi despre El se spune următoarele: ,,Domnul te va călăuzi neîncetat” (Isaia 58:11). Dacă credem cu adevărat în Dumnezeu care este supranatural, atunci putem să ne aşteptăm ca în viaţa noastră să apară lucruri supranaturale, şi să nu ne închidem faţă de călăuzirea venită prin supranatural, ca profeţii, vise, viziuni, etc. Însă de obicei Dumnezeu ne călăuzeşte combinând naturalul cu supranaturalul, astfel în zilele noastre Dumnezeu ne îndrumă mai mult printr-un susur blând şi subţire, decât prin lucrări spectaculoase (compară cu 1Împăraţi 19:11,12), de aceea următoarele metode de călăuzire pe care le voi prezenta sunt cele mai des folosite:

v      Biblia: cele mai multe răspunsuri la întrebări şi soluţii se află în Biblie, căci ea a fost scrisă să înveţe, să îndrepte, să mustre şi să dea înţelepciune (2Timotei 3:16,17). Astfel dacă suntem bine educaţi din Cuvântul lui Dumnezeu ne va fi mai uşor să auzim ce spune Duhul Sfânt, care doar trebuie să acceseze (să spunem aşa în limbaj modern) informaţiile stocate din Cuvânt în creierul nostru, însă dacă noi nu cunoaştem Biblia, Duhul Sfânt nu are ce să ne aducă aminte (Ioan 14:26). De aceea este bine ca mintea noastră să fie îmbibată cu Cuvântul lui Dumnezeu. Călăuzirea prin intermediul Bibliei vine pe două căi: ca ,,logos” şi ca ,,rema”. Ca ,,logos” (Evrei 4:12) este atunci când ne însuşim principii, porunci, reguli generale şi care le aplicăm pentru a face ceea ce este drept. Ca ,,rema” (Matei 4:4), mă refer la un verset, o relatare, un îndemn, etc. pe care Duhul Sfânt ţi-l reaminteşte la momentul potrivit, prin care Dumnezeu îţi vorbeşte în prezent, care nu este o învăţătură generală, ci este o vorbă pentru momentul actual pe care o primeşti când citeşti Biblia sau asculţi o predică şi simţi că un anumit pasaj de acolo îţi vorbeşte personal aducând o călăuzire deosebită.

v      Duhul Sfânt: Duhul lui Dumnezeu ne călăuzeşte prin: imagini, cuvinte scrise sau rostite (voci), sentimente, gânduri-impulsuri, sau printr-o combinare a acestor metode (Numeri 24:3,4). Cele mai multe mesaje le vom recepta în spiritul nostru (Romani 8:14), căci spiritul nostru cu spiritul lui Dumnezeu colaborează cel mai bine, căci ,, Duhul omului este o lumină a Domnului” (Proverbe 20:27). În Biblie spiritul omului se poate referi la puterea de a cerceta lucrurile, la gândirea omului, sentimentele omului (1Corinteni 2:11; Iov 20:2,3). Însă uneori cuvântul ,,duh” sau ,,spirit” se referă la sentimentele-emoţiile omului fără a fi implicată raţiunea-mintea, de pildă, Pavel vorbeşte de rugăciuni în duhul, în care mintea este fără rod (1Corinteni 14:14,15). Astfel uneori adevărul lui Dumnezeu nu ne este raţionat ci relevat, astfel pur şi simplu fără a raţiona sau gândi la o anumită idee, Dumnezeu ne picură cuvântul său sau un mesaj, sau sentimentele sale, pe care nu le receptăm cu raţiunea, ci în inimă, în sediul sentimentelor noastre iar în acest context raţiunea este o piedică în a auzi vocea lui Dumnezeu care se aude mai mult în spiritul nostru.

v      Gândirea regenerată: este o altă metodă prin care Dumnezeu ne îndrumă, astfel creştinii care au fost înnoiţi în duhul minţii lor pot să înţeleagă care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită (Romani 12:2). Prin urmare dacă ne deprindem să gândim cum gândeşte Dumnezeu prin cunoaşterea Lui, atunci este mai uşor să acţionăm în mod corect. Gândirea regenerată prin Duhul Sfânt foloseşte atât mijloace naturale de cunoaştere (studiu, observare, raţionamente) cât şi mijloace mai supranaturale (profeţie, ,,rema”). În această gândire înnoită de Duhul Sfânt şi de Cuvântul lui Dumnezeu, se încadrează şi conştiinţa noastră, care ca un indicator ne spune dacă am făcut bine sau rău, sau ce trebuie să facem într-o anumită situaţie (Romani 2:15; 9:1; 1Timotei 1:19).

v      Sfatul fraţilor: noi trebuie să fim receptivi la sfatul fraţilor, mai ale a celor maturi care prin exerciţiu s-au deprins să deosebească binele de rău (Evrei 5:14; proverbe 10:17; 12:1,15). Astfel să evităm independenţa, şi să înţelegem că un mijloc prin care Dumnezeu ne vorbeşte sunt oamenii îndeosebi fraţii noştri de credinţă. Astfel uneori, auzind o predică, un îndemn, un răspuns la o întrebare, cuvintele dintr-o rugăciune, toate acestea pot constitui un mijloc prin care Dumnezeu ne călăuzeşte (1Corinteni 14:26). În majoritatea cazurilor, necesitatea de decizie nu este atât de urgentă sau surprinzătoare încât să nu poată fi adusă în rugăciune şi discutată cu alţi creştini.

v      Circumstanţele: luate separat fie pozitive sau negative nu le putem considera un mijloc sau un creiteriu sigur de călăuzire. Însă ele împreună cu alte semnale ale călăuzirii ne pot face să înţelegem voia lui Dumnezeu şi să dea direcţie vieţii noastre. De pildă, Balaam, dacă era atent la circumstanţele cu apariţia îngerului care a făcut ca măgăriţa lui să se încăpăţâneze să nu meargă mai departe, şi-ar fi dat seama că drumul pe care merge duce la pierzare după cum a spus şi îngerul (Numeri 22:23-32). Astfel trebuie să ţinem cont de circumstanţe ca şi Pavel, care a văzut mai dinainte că nu era bine ca corabia cu care El era dus la Roma să-şi continue călătoria (Fapte 27:9,10). Însă circumstanţele sau împrejurările pot fi interpretate bine în contextul vorbirii mai dinainte a lui Dumnezeu (comp. cu Ieremia 32:6-8; vezi şi Fapte 10).

v      Pacea: de cele mai multe ori Dumnezeu ne călăuzeşte prin pacea Sa în inima noastră, care este ca un zâmbet aprobator. Astfel având în vedere că El doreşte să ne maturizăm, nu totdeauna mai este eficient la noi care suntem în Noul Legământ, şi care suntem învăţaţi în noi înşine, deci în interior, nu prin exterior, apelarea la metoda semnelor exterioare, ca Ghedeon cu lâna, sau ca Ezechia cu cadranul solar (Judecători 6:36-40; Isaia 38:7,8). Nu vreau să spun prin aceasta că Dumnezeu în zilele noastre nu mai ne oferă semne exterioare de călăuzire, însă dacă se întâmplă acest lucru în prezent, aceasta este o excepţie, regula este că Dumnezeu mult mai des ne călăuzeşte prin pacea sa, aceea pace care o dă prin Isus şi pe care lumea sau Satan nu o poate imita (Ioan 14:27). Chiar şi apostolul Pavel a fost călăuzit de pacea lui Dumnezeu, când nu o avea ştia că ceva nu este în regulă şi cu toate că a avut circumstanţe bune pentru a predica, nu s-a folosit de ele până nu a intrat în pacea lui Dumnezeu care ne oferă un semn că El este cu noi (2Corinteni 2:12,13; Psalmul 131:2; 2Tesaloniceni 3:16).

Însă să nu ne aşteptăm că cu cât ne apropiem de Dumnezeu elementele supranaturale să apară tot mai multe, ci din contră vei deveni o fiinţă responsabilă care gândeşte corect singură şi i-a decizii. Căci cu cât îl cunoaştem mai bine pe Dumnezeu cu cât ne este de ajuns, un gest, un cuvânt, pentru a înţelege ce trebuie să facem, ca şi atunci când două persoane căsătorite care ajung bine să se cunoască, nu este nevoie în toate cazurile ca soţul să-i spună ce trebuie să facă soţiei prin multe explicaţii, uneori este suficient un gest, o expresie a feţei, un zâmbet, tot aşa este cu Dumnezeu Tatăl nostru, uneori ne este suficient, un impuls, un gând, un verset Biblic, chiar Biblia ne spune în Psalmul 32:8,9: „Eu-zice Domnul-te voi învăţa, şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui cu ochiul asupra ta. Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr fără pricepere, pe care-i struneşti cu un frâu şi o zăbală cu care-i legi, ca să nu se apropie de tine.” Deci Dumnezeu nu vrea să fim ca un animal de tracţiune care la orice pas este călăuzit de zăbală şi frâu, ci El spune că ,,te voi sfătui cu ochiul asupra ta”. Totuşi un lucru aşteaptă Dumnezeu, să fim totali dependenţi de El, şi chiar dacă întreprindem ceva să fim sensibili la corecturile lui ulterioare. Putem să ne întrebăm când întreprindem ceva pentru El: Poate Isus să fie prezent în acţiunea mea? Este acţiunea aceasta în armonie cu planul general al lui Dumnezeu? Manifest în această decizie mintea lui Cristos?

De asemenea, trebuie să ne însuşim câteva principii de călăuzire:

Ø       Mai multe semnale călăuzitoare: O călăuzire de la Dumnezeu se manifestă prin mai multe metode, mai ales pentru o decizie importantă, astfel după cum un avion are mai multe lumini de poziţie prin care-ş semnalează prezenţa, un scaun are nevoie de mai multe picioare pentru a nu se răsturna, tot aşa Dumnezeu ne dă mai multe semnale când vrea să pornim într-o direcţie, poate ne vorbeşte prin Biblie, prin circumstanţe, prin gândirea regenerată, etc. Lui Petru când Dumnezeu a vrut să-l convingă că naţiunile pot fi primite în biserică i-a vorbit prin corelarea următoarelor metode: 1. o viziune care s-a repetat de trei ori (Fapte 10:9-16); 2. Circumstanţe, adică venirea unor oameni (Fapte 10:17,18); 3. Înştiinţarea Duhului Sfânt (Fapte 10:19-21); 4. Circumstanţa cu îngerul care i-a vorbit sutaşului Corneliu (Fapte 10:22); 5. Lucrarea Duhului Sfânt asupra casei lui Corneliu prin botezul cu Duhul Sfânt (Fapte 10:43-48). Astfel putem fi siguri de o anumită direcţie decât dacă avem mai multe lumini de poziţie. Nu pleca la drum dacă nu a-i mai multe semnale luminoase, mai ales în lucrurile importante.

Ø       Călăuzirea inconştientă: este un alt principiu în călăuzire, acest fel de călăuzire, are loc prin piedici care ne blochează anumite lucruri, prin accidente, prin necazuri sau binecuvântări. Un exemplu este Rut şi Naomi, Dumnezeu a vrut ca Rut moabita să facă parte din linia genealogică a lui Mesia, a trimis foamete în Israel, iar familia lui Naomi a mers în Moab, de acolo a venit Rut care tot prin împrejurări a călăuzit-o pe aceasta să se căsătorească cu Boaz, fără ca ei să fie conştienţi la început că acesta era planul lui Dumnezeu (Rut 1: 1-6; 2:3; 4:17-22). Astfel uneori Dumnezeu ne călăuzeşte prin circumstanţe iar noi suntem conştienţi, alteori fără ca noi să ne dăm seama că un anumit necaz sau întâmplare constituie modul de călăuzire al lui Dumnezeu.

Ø       Călăuzirea din faptele tale: dacă stăm pe loc de multe ori nu putem observa în ce direcţie trebuie să mergem, ca şi atunci când ne rătăcim într-un oraş sau într-o pădure, dacă ne punem să stăm jos ne-făcând nimic nu găsim direcţia de ieşire din încurcătură, însă dacă întrebăm, ne uităm, ne gândim, căutăm, ne deplasăm, este mai mare posibilitatea să găsim direcţia bună. Tot aşa şi din punct de vedere spiritual, ne va fi mai uşor din mişcare să discernem direcţia corectă. Un exemplu Biblic este cel al lui Pavel, când dorind să predice evanghelia nu lenevind a primit călăuzirea Duhului lui Isus (Fapte 16:6-10). Chiar dacă primele localităţi în care a vrut el să predice nu erau cele potrivite, Duhul lui Isus din mers I-a îndrumat spre ţinutul unde era nevoie de evanghelie. De asemenea din mers, fără o profeţie sau călăuzire super-specială ca să spunem aşa, apostolii au fost călăuziţi să numească 7 slujitori (Fapte 6:1-6), să rezolve problema cu circumcizia (Fapte 15) şi altele. Deci dacă a-i pe inimă să înfăptuieşti planul lui Dumnezeu, El te va corecta şi te va călăuzi din mers, chiar dacă aceasta implică uneori să stai[2], pentru rugăciune, studiu, post, sfaturi frăţeşti. Însă pentru a-l mărturisi pe Cristos ca Salvator vecinilor, a ajuta pe un sărac, sau a încuraja un frate nu a-i nevoie de o călăuzire specială. Însă dacă Dumnezeu vede că faci aceste lucruri, El te va călăuzi şi în aceste domenii ca să le faci mai bine.

Ø       Călăuzire în simplitate: de cele mai multe ori Dumnezeu ne călăuzeşte în mod simplu, căci lui Dumnezeu nu-I place să ne vorbească în mod confuz sau contradictoriu, astfel un mijloc prin care ne putem convinge că L-am auzit pe Dumnezeu este simplitatea răspunsului primit (Luca 10:21; Isaia 35:8; 42:16).

Ø       Aşteaptă din momentul primei lumini: de cele mai multe ori chiar dacă Duhul Sfânt ne-a vorbit nu înseamnă că imediat trebuie să şi acţionezi. De pildă din momentul când ucenicii au primit porunca de a face ucenici din oamenii tuturor naţiunilor (Matei 28:19,20), până la primii convertiţi dintre neamuri au trecut câţi-va ani (Fapte 10). Acest timp de la primirea unei însărcinări până la îndeplinirea ei, ne pregăteşte, ne maturizează ne face oameni smeriţi şi răbdători. Astfel când primim un impuls nu totdeauna este bine ca imediat să-l punem în practică, uneori acesta poate fi primul semnal al voii lui Dumnezeu, şi poate fi urmat de altele care să-ţi indice mai clar ce ai de făcut, ca şi Petru, care a rămas în dubii cu privire la ce trebuie să facă după primirea viziunii cu animalele necurate, până când Dumnezeu i-a dat de înţeles oferindu-I imediat unele circumstanţe iluminatoare (Fapte 10:17-20).

Ø       Echilibru emoţional: nu este bine să luăm decizii importante când suntem excitaţi, tulburaţi sau într-o extremă emoţională, aşteaptă până intri într-un echilibru emoţional (Psalmul 131:2), şi după aceea poţi face diferenţa şi trage concluzia care impuls este de la Dumnezeu şi care este doar din inima ta. Căci Satan este abil şi vrea să profite de dorinţa noastră naturală de ascultare şi urmare a lui Isus, dându-ne planuri şi impulsuri emoţionale greşite. Însă Satan nu poate imita pacea lui Dumnezeu care ne poate păzi gândurile şi inimile (Filipeni 4:7), şi astfel când Satan ne vorbeşte scopul lui este să ruineze, să distrugă astfel el seamănă frica, el obligă, el presează şi pretinde ascultare oarbă. În contrast, Isus nu constrânge şi nu obligă pe nimeni, ci în general lasă omului timp de gândire şi nu trece peste voinţa noastră. În plus, El ne vorbeşte în măsura deschiderii noastre la El, adică dacă nu credem că Dumnezeu poate să ne călăuzească supranatural (prin vise sau viziuni), ci că Dumnezeu ne vorbeşte doar prin mijloace naturale (prin Biblie, circumstanţe, etc.). El nu ne va da vise şi viziuni, ci ne va vorbi mai mult prin Biblie şi circumstanţe, deci Cristos se adaptează la convingerile noastre. El nu doreşte să ne tulbure sau să ne şocheze, ca şi atunci când El a predicat în ţinutul Său natal, şi din cauza necredinţei locuitorilor care-l cunoşteau pe Isus de mic, nu a făcut prea multe miracole pentru că nu a vrut să le lezeze conştiinţa (Marcu 6:1-6). Iar unele miracole de le-ar fi făcut Isus între ei ar fi fost un şoc prea mare, de aceea Isus a ţinut cont de conştiinţa lor. Prin urmare Dumnezeu ne călăuzeşte supranatural în măsura în care ne deschidem la supranatural[3], dar şi atunci Dumnezeu apelează rar la manifestări pur supranaturale, pentru că nu vrea să-l facă pe om un robot care să acţioneze doar la impulsul supranaturalului. În schimb Satan încearcă să-I transforme pe oameni în medii fără voinţă liberă şi fără gândire, astfel El obligă, urgentează, presează şi nu doreşte să-i dea omului libertate de gândire. Ba mai mult, Diavolul recurge de multe ori la spectacol, la miracol de aceea, unii oamenii implicaţi în ocultism au parte de miracole extraordinare dar care le creează leziuni grave ale voinţei şi ale conştiinţei. Astfel unii oameni implicaţi în spiritism nu mai sunt siguri de nimic, fiind peste măsură de tulburaţi şi dezechilibraţi psihic de ceea ce au experimentat, ceea ce Dumnezeu nu doreşte, ci El ţine cont de gingăşia sufletului nostru şi de fragilitatea conştiinţei noastre.

Metode nesigure de călăuzire: deschiderea Bibliei la întâmplare, sau tragerea unui bileţel pe care este scris un pasaj Biblic, toate acestea pentru a vedea ce ne vorbeşte Domnul! Aceste metode sunt ne-biblice şi uneori subiective şi periculoase, căci putem da interpretări greşite asupra versetului primit, sau prin deschiderea Bibliei la întâmplare putem primi direcţie greşită. Aceste metode încurajează la lene şi laşitate mintală, căci este mult mai simplu să apelezi la aceste metode decât să studiezi Biblia sistematic, să te gândeşti la ce principii trebuie aplicate într-o anumită situaţie, sau care relatare biblică este asemănătoare cu situaţia mea, sau să stărui în rugăciune şi post pentru a primi un răspuns prin revelaţie de la Dumnezeu. Să nu uităm că Dumnezeu caută în principal să ne vorbească prin Cuvântul sădit în inima noastră, căci noi avem legea Lui în inima şi în mintea noastră şi îl cunoaştem pe Dumnezeu în noi înşine (Romani 10:8; Evrei 8:10,11). Ba mai mult, aceste metode ne-biblice îl forţează şi manipulează pe Dumnezeu să ne vorbească ca şi cum Dumnezeu trebuie să ne vorbească când vrem noi. Este adevărat că Dumnezeu ne poate vorbi prin Biblie când o deschidem la întâmplare, dar aceasta este o excepţie şi El nu doreşte să facem din aceasta o regulă, ci din stăruinţa în rugăciune şi studiu vrea să facem o regulă (Iosua 1:8; 1Tesaloniceni 5:17). Eu personal am un prieten creştin apostolic care aveau obiceiul ca de fiecare dată când mergeam la el să deschidă Biblia sub rugăciune, el spunea că nu deschide Biblia la întâmplare ci credinţa că Dumnezeu îi va vorbi. Pot să spun că în majoritatea cazurilor Cuvântul deschis se potrivea într-o anumită măsură cu situaţia lui sau a mea şi era uneori o încurajare, însă în general lucrurile aflate prin deschiderea bibliei pentru mine sau pentru el, le cunoşteam dinainte foarte rar într-adevăr Cuvântul deschis aducea o revelaţie deosebită. Însă Dumnezeu mi-a spus o dată că trebuie să las aceste metode că sunt “începătoare”, iar altă dată mi-a spus că “Cuvântul Lui este în inima mea” şi mi-am dat seama că trebuie să aştept în primul rând ca Dumnezeu să-mi vorbească în duhul meu în inima mea prin Cuvântul sădit în mine. În plus, am observat că cei folosesc această metodă sunt foarte instabili pe plan spiritual şi emoţional. În concluzie eu cred că este o metodă copilărească şi dacă faci din ea o regulă poate fi periculos în călăuzire dar duce şi la frânarea ta în a te maturiza, de fapt metoda aceasta de a afla voia lui Dumnezeu prin deschiderea Bibliei, nu apare nicăieri în Biblie, iar Biblia ne încurajează să ne deprindem prin exerciţiu să deosebim binele de rău (Evrei 5:14), cât şi în a auzi vocea lui Dumnezeu şi semnalele călăuzirii Lui.

Ce putem face noi pentru a primi călăuzire?

&    Căutarea voii lui Dumnezeu: numai omul care e dispus să moară faţă de propria sa voie şi se subordonează benevol planului lui Dumnezeu creează condiţii pentru o viaţă călăuzită, căci omul care nu vrea să facă voia lui Dumnezeu nu are rost ca acesta să fie călăuzit divin. Astfel doar omul care doreşte din toată inima voia lui Dumnezeu este călăuzit spre aşi face partea din planul Creatorului, numai cel ce este preocupat de legea lui Dumnezeu, El io va revela în toată splendoarea ei (Psalmul 43:3; 119:18).

&    O conştiinţă curată este o necesitate absolută pentru a auzi vocea Spiritului lui Dumnezeu (Psalmul 66:18; 19:12). Dacă tu vrei să intri sub călăuzirea divină a Domnului Isus Cristos, atunci tu trebuie să înveţi să-ţi asculţi conştiinţa instruită de Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu, căci dacă îţi astupi glasul conştiinţei, atunci ea cu timpul se va împietri şi va deveni insensibilă la mesajele lui Dumnezeu (Tit 1:15).

&    Credincioşi în lucrurile încredinţate: un alt lucru care ne va face să auzim mai bine glasul lui Dumnezeu, este să fim credincioşi în lucrurile mărunte. Dumnezeu aşteaptă credincioşie în lucrurile şi în sarcinile mărunte şi doar după aceea ne călăuzeşte înspre misiuni mai grele şi lucruri mai mari, căci doar ,,Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari” (Luca 16:10). Astfel doar cine şi-a împlinit cu loialitate sarcinile mici primite, fie ca membru în familie sau în biserică va fi vrednic să primească altele mai mari şi deci o călăuzire mai specială. Astfel cu siguranţă că dacă eşti credincios şi nu faci compromisuri Dumnezeu te va lumina (Daniel 1:8,17). Moise a fost călăuzit (Exod 33:11), pentru că a fost blând, deci smerit (Numeri 12:3) şi credincios (Numeri 12:6-8; vezi şi Evrei 11:24-26), nu pentru că avea unele aptitudini naturale deosebite, căci el era bâlbâit (Exod 4:10), însă Dumnezeu a cunoscut credincioşia lui Moise pe care a binecuvântat-o.

&    O bună relaţie cu Dumnezeu: dacă vom petrece mai mult timp în părtăşie cu Dumnezeu, în închinare şi rugăciune (1Tesaloniceni 5:16-20) vom auzi mai des şi mai clar vocea lui Dumnezeu. Rugăciunea nu trebuie să fie o povară, sau o disciplină forţată, ci o dulce părtăşie plină de iubire şi sinceritate cu Tatăl ceresc. Motivaţia noastră nu trebuie să fie aceea de a dobândi o aura de profet, ci aceia de slujitor ascultător care nu vrea să facă nimic de la sine ci doar ceea ce îi spune Dumnezeu.

&    O bună părtăşie cu Cuvântul lui Dumnezeu: aceasta presupune citire, meditare şi studiere zilnică, chiar memorare a unor pasaje. Toate acestea trebuie făcute nu în spiritul de acumula cunoştinţă cu care să ne lăudăm, ci cu atitudinea smerită de-al căuta pe Creator şi voia Lui, de al cunoaşte pe El şi nu doar unele lucruri despre El. Noi trebuie să ne îmbibăm tot mai mult din Cuvânt cu modul de gândire al lui Cristos, şi cu felul lui de a fi, să fim cunoscători bine a legii Lui, astfel să fim plini de învăţătură sănătoasă (Coloseni 3:16).

&    Postul însoţit de rugăciune: când posteşti însoţit de rugăciune poţi auzi şoapta Duhului Sfânt (Fapte 13:1,2), căci această practică te smereşte, te apropie de Dumnezeu şi aduce în orice timp călăuzire (Ezra 8:21,23).

&    O bună părtăşie cu fraţi maturi: Biblia spune că ,,Cine umblă cu înţelepţii se face înţelept, dar cine se va însoţii cu nebunii va avea necaz.” (Proverbe 13:20), deci călăuzirea lui Dumnezeu vine şi prin fraţi, fie prin predicile lor, prin îndemnurile sau rugăciunile lor, sau printr-o simplă discuţie. Chiar prin sfat frăţesc a venit îndrumarea în momentele cruciale ale bisericii (Fapte 11:1-18; cap.15).

În concluzie, vei fi călăuzit atât prin mijloace supranaturale cât şi naturale în funcţie de cât îl cauţi pe Dumnezeu şi planul Lui cu privire la viaţa ta, şi în funcţie de cât te deschizi la El. Însă cei care nu-l caută sau cei care încearcă să controleze totul prin raţiune în viaţa lor, aceia nu au parte de aventura umblării cu Dumnezeul luminilor. Însă cei ce caută călăuzire pentru viaţa lor o vor găsi, căci este scris: ,,Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Căci ori şi cine cere, capătă; cine caută, găseşte; şi celui ce bate, i se deschide.” (Matei 7:7,8).

CRISTOS  sau CRACIUN ?

Cat adevar exista in acuzatia conform careia sarbatoarea Craciunului displace lui Cristos, chiar Acela in numele caruia este tinuta aceasta sarbatoare?
Nu este deloc usor sa gasim originea sarbatorii Craciunului, care astazi este cea mai importanta sarbatoare in bisericile crestine. Se poate spune cu siguranta ca nasterea lui Isus Cristos a fost sarbatorita pentru prima data la Roma in anul 336 d.Hr., dupa care, sarbatoarea s-a popularizat in toate bisericile crestine din intreaga lume.
De ce este Craciunul sarbatorit in 25 decembrie, este o alta intrebare. Noul Testament nu indica data nasterii Mantuitorului, ci mai degraba se ocupa sa raspunda la intrebarea “Cine este Isus?”. Speculatiile facute la inceputul erei crestine cu privire la data nasterii Sale, au fost influentate de catre
simbolismul schimbarii anotimpurilor, pe atunci bine cunoscut in gandirea populara, care dadea mare atentie echinoctiului si solstitiului soarelui. Astfel, se fac speculatii cum ca Isus a fost conceput in timpul echinoctiului de primavara (25 martie), si de aceea s-ar fi nascut in 25 decembrie, data solstitiului de iarna. In multe dintre bisericile crestine, data de 25 martie este inca sarbatoarea anuntarii nasterii Mantuitorului, amintind faptul ca ingerul Gabriel a anuntat-o pe Maria ca va fi mama Domnului Isus. O posibila radacina a sarbatorii Craciunului poate fi in sarbatoarea pagana a “Zeului Soarelui de
Necucerit”, impusa de imparatul Aurelian in 274 d. Hr., care trebuia sarbatorita in 25 decembrie, ziua
solstitiului de iarna la Roma si in intregul imperiu roman. Crestinii puteau sa Il sarbatoreasca pe
“Soarele Neprihanirii”, Isus Cristos, care se numea pe Sine “lumina lumii” (Ioan 8:12). Saturnalia a
continuat sa fie sarbatorita sub denumirea Brumalia (de la “bruma”, care inseamna solstitiu de iarna),
pana in era crestina cand, la mijlocul secolului al IV-lea d. Hr., ritualurile sale au fost asimilate de
lumea crestina.
Radacini pagane Istoricii pot confirma faptul caci Craciunul dateaza cu mult inainte de epoca romana. Se pare ca originea multor obiceiuri ale acestei sarbatori dateaza din anul 4000 i. Hr., de cand mesopotamienii sarbatoreau Anul Nou. Ei credeau in multi zei, nu numai in zeul-sef, Marduk (acelasi cu Nimrod din Geneza 10:9). In fiecare an, cand sosea iarna, se credea ca Marduk se batea cu monstrii haosului. Pentru a lua parte la luptele lui Marduk, mesopotamienii tineau o sarbatoare
de Anul Nou. Marduk (Nimrod), a fost acela care a construit turnul Babel, autorul idolatriei babiloniene, consolidandu-si puterea prin faptul ca a impus o religie de stat. El a construit o religie care includea zeificarea imparatului si inchinarea la el si la Satan. Faptul ca sarbatoarea Craciunului este asociata cu omul care a inceput opozitia religioasa fata de Dumnezeu, ar trebui sa ne puna pe ganduri. Este indubitabil ca originea Craciunului se afla in invataturile religioase false babiloniene si in inchinarea romana la zei, fapt ce ar trebui sa ne aduca aminte de ce i-a spus Domnul Isus femeii samaritene la fantana, in Ioan 4:24, “Dumnezeu este duh; si cine se inchina Lui, trebuie sa I se inchine in duh si in adevar“.
Bradul.Cu mult inainte de venirea lui Cristos, plantele si copacii ce ramaneau verzi in tot timpul anului aveau o semnificatie aparte pentru oameni, in timpul iernii.
La fel ca si astazi, cei din antichitate atarnau ramuri de brazi deasupra usilor si ferestrelor,
crezand ca acestea vor tine la distanta vrajitoarele, duhurile rele si bolile. |n antichitate, oamenii
credeau ca soarele era un zeu si ca, in timpul solstitiului de iarna (cea mai scurta zi si cea mai
lunga noapte a anului), el slabea si se imbolnavea. Ei sarbatoreau solstitiul, crezand ca soarele va incepe sa se simta mai bine. Ramurile de brad le aminteau de toate plantele verzi care urmau sa creasca din nou atunci cand soarele se va insanatosii si va veni primavara.
Egiptenii se inchinau zeului Ra, care avea cap de uliu si purta soarele ca o coroana in forma de disc
stralucitor. La solstitiu, cand Ra incepea sa se refaca dupa boala, egiptenii isi umpleau casele cu
ramuri verzi de palmieri, care pentru ei, simbolizau triumful vietii asupra mortii.
In nordul Europei, druizii (preotii celtilor) isi decorau si ei templele cu ramuri de brazi, ca simbol
al vietii vesnice. Fiorosii vikingi din Scandinavia credeau ca bradul era planta zeului soarelui, Balder.
Germania este tara care a dat startul traditiei bradului de Craciun in secolul al XVI-lea, atunci cand
crestinii au introdus in casa bradul decorat. Daca cineva nu gasea brad, construia o piramida din lemn pe care o decora cu cateva ramuri de brad si cu lumanari.
Martin Luther, reformatorul protestant, a fost cel care a pus pentru prima data lumanarile aprinse in
brad. Rostind o predica langa brad, pe tema nasterii Mantuitorului, el a fost atras de sclipirea micilor
stelute din focul lumanarii, drept pentru care a impodobit tot bradul.
In America, bradul de Craciun a fost, pana in secolul al XVIII-lea, o “frivolitate”, o “batjocura pagana”,
cum o numea William Bradford. Oliver Cromwell a predicat impotriva “traditiilor pagane” ale
colindelor, a brazilor decorati si a oricarei exprimari a bucuriei care desacraliza “acel eveniment
sfant”. In Massachusetts, curtea suprema a dat chiar o lege care condamna penal tinerea sarbatorii
Craciunului pe 25 decembrie.
Cadourile.
Obiceiul de a oferi daruri isi are radacinile in festivalurile romane ale Saturnaliei si ale Calendelor. Primele cadouri care au fost date cu acea ocazie, constau in lucruri simple, ca perucile cu embleme ce urau noroc. Au urmat apoi darurile de mancare, bijuteriile, lumanarile si statuetele de zei. La inceput, lumea crestina a stat departe de aceste practici pagane dar, observati ca atunci cand le-au adoptat, au stiut si au recunoscut faptul ca ele erau pagane.

De ce a fost biserica de acord?
Considera ca acele lucruri nu erau pagane si ca nu il dezonorau pe Dumnezeu?

Argumente că Domnul Isus nu s-a născut în 25 decembrie:

1.       Luca 2:1-7 arată cum Cezar August a dat poruncă pentru a se face un recensământ care implica deplasarea persoanelor în localitatea de baştină, în cazul unora aceasta însemna parcurgerea unei distanţe foarte mari, şi este iraţional să credem că Cezar a dat această poruncă iarna când drumurile erau greoaie sau chiar impracticabile, iar astfel de poruncă ar fi aţâţat şi mai mult la revoltă pe evrei şi pe alţii.

2.       Iosif cu Maria au parcurs aprox. 150 de km. Din Nazaret până în Betleem, ori lucrul acesta însemna un drum de 4,5 zile pe măgar, aproape imposibil pentru o femeie iarna în timp ce era pe punctul de a naşte, căci şi în Israel în decembrie este frig fiind o perioadă ploiasă şi cu zăpadă după cum reise şi din 2Samuel 23:20; Proverbe 31:21; (Ieremia 36:22 – luna ,,chişleu”: ,,noiembrie-decembrie”, vezi Neemia 1.1 n.s. Biblia Cornilescu revizuită); în Ezra 10:9,13 este menţionată un eveniment care are loc în 20 zi a luni a 9 adică luna ,,chişleu” era potrivit calendarului nostru aproximativ pe la începutul lui decembrie când relatarea biblică spune: ,,…vremea este ploioasă, şi nu poţi să stai afară…”.

3.       Cu ocazia naşterii Domnului erau în ţinutul acela păstori care stăteau afară în câmp noaptea cu turmele de oi (Luca 2:8-20). Iarna turmele erau transferate în adăposturi şi astfel naşterea Domnului nu a avut loc iarna căci atunci nu puteau fi păstorii noaptea cu turmele pe câmp. Acest lucru este confirmat şi de cartea: Daily Life in the Time of Jesus p.228: ,,iarna turmele erau transferate în adăpost…”(vezi şi cartea Clarke Clarke ‘s Commentary Vol.5, p.370).

4.       Majoritatea teologilor pe baza profeţiei din Daniel 9:25-27 şi nu numai, cred că serviciul pământesc al Domnului Isus a durat trei ani şi jumătate, iar scăzând din luna aprilie, 6 luni, când cu ocazia paştelui Isus a fost omorât ajungem la luna septembrie atunci când Domnul Isus a făcut botezul, şi atunci conform evanghelistului Luca El avea cam 30 de ani (Luca 3:21-23). Religiile tradiţionale celebrează botezul Domnului la câteva zile după naştere deci dacă Isus sa botezat în perioada datei naşterii lui ceea ce este probabil, atunci Fiul lui Dumnezeu sa născut toamna în septembrie şi nu iarna în decembrie.

5.       Un alt argument este calculul bazat pe faptul că Ioan Botezătorul sa născut cu 6 luni înainte de Domnul Isus, când un înger i sa arătat la Zaharia, tata lui Ioan Botezătorul care era în serviciu la templu fiind din ceata lui Abia, iar atunci mama lui Ioan, adică Elisabeta a rămas însărcinată (Luca 1:5-57).  Astfel Maria după 9 luni, adică când ,,s-au împlinit zilele când ea trebuia să nască” (Luca 2:6), Maria a născut pe Domnul Isus şi prin urmare făcând un calcul simplu putem afla data aproximativă a naşterii Mântuitorului după cum urmează: conform cu 1Cronici 24:10 ceata lui Abia era a opta ceată din cele 24 de cete de preoţi ce slujeau în templu o săptămână, de la un sabat până la celălalt (1Cronici 9:25; 2Cronici 23:8). Iar aceste 24 de cete intrau de două ori pe an să slujească. Dacă calculăm a opta săptămână de la începutul anului, care la evrei era 1 nisan (1 nisan este prima noapte cu lună nouă vizibilă la Ierusalim, nisan corespunde cu lunile martie-aprilie în calendarul nostru), ajungem la săptămâna 3-9 mai în calendarul nostru (luna iiar sau ziv în calendarul evreiesc), când probabil Zaharia a intrat la slujbă, dacă adunăm încă 6 luni până când îngerul Gabriel a venit la Maria, apoi încă 9 luni cât a fost însărcinată Maria cu Isus, aflăm data aproximativă a naşterii Mântuitorului, adică: 9 mai + 15 luni = aproximativ 9 august. Acest calcul potrivindu-se destul de bine cu luna septembrie când Domnul Isus sa botezat, conform calculului de la argumentul nr.4. Însă dacă Zaharia a fost în a doua tură de servire la templu în acel an atunci calculul este următorul: 8-14 noiembrie săptămâna de slujire a cetei lui Abia + 6 luni +9 luni = 14 februarie aproximativ. Este interesant că conform Evangheliei după Ioan, Domnul Isus la trei zile de la botezul Său a fost la nunta din cana Galileiei (Ioan 2:1), apoi sa dus la Capernaum unde a stat câteva zile, după care a avut loc paştele (Ioan 2:12,13,23), care avea loc în data de 14 nisan (14 nisan prima noapte cu lună plină la Ierusalim după echinocţiu de primăvară, sau 14 zile de la prima noapte cu lună nouă), deci botezul Mântuitorului care sa botezat în jurul datei când a împlinit 30 de ani, a avut loc cu câteva zile înainte de paşte, deci şi această variantă cu naşterea Domnului pe la jumătatea lui Februarie urmată la o lună de paştele evreiesc este posibilă. În plus, un grup de teologi egipteni din secolul 3 după Cristos au ales data de 20 mai, în timp ce alţi credeau că Domnul sa născut pe 28 martie, 2 aprilie, sau 19 aprilie. Însă indiferent dacă Mântuitorul Isus sa născut la începutul toamnei sau la începutul primăverii, un lucru este clar El nu sa născut pe 25 decembrie, dată despre care majoritatea erudiţilor sunt de acord că a fost aleasă pentru a coincide cu sărbătoarea păgână a ,,naşterii soarelui invincibil”.

Eu cred că din Biblie este imposibil să stabilim data exactă a naşterii Domnului, prin urmare eu ori de câte ori citesc relatările din Evanghelii despre naşterea lui Isus mă bucur şi sărbătoresc în inima mea pe Cel ce sa născut şi a devenit Mântuitorul Lumii.

Lucrează Dumnezeu printr-o organizaţie? A avut el mereu o organizaţie? A fost Israelul organizaţia lui Dumnezeu? Sunt Martorii lui Iehova organizaţia lui de astăzi? Poate sluji o organizaţie drept profetul sau purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu? Le spune Biblia creştinilor să identifice organizaţia lui Dumnezeu şi să-i fie loiali?

Materialul de faţă a fost pregătit special pentru aceia care sunt sau au fost asociaţi cu Martorii lui Iehova. El examinează dovezile biblice relevante pentru întrebările de mai sus, întrebări care se ridică toate din afirmaţiile ce au fost făcute în publicaţiile Societăţii Watchtower în sprijinul tezei că Dumnezeu a lucrat întotdeauna printr-o organizaţie. El analizează de asemenea ideea conform căreia Martorii lui Iehova, în ansamblu sau în parte, au autorizare scripturală să fie „canalul de comunicaţie” între Dumnezeu şi omenire.

Dacă nu este indicat altfel, citatele biblice sunt din New World Translation of the Holy Scriptures, ediţia 1971.

Lucrează Dumnezeu printr-o organizaţie?

Societatea WATCHTOWER afirmă că Dumnezeu a comunicat cu slujitorii lui şi i-a călăuzit întotdeauna printr-o organizaţie. Astăzi, învaţă ea, organizaţia lui Dumnezeu se identifică cu Martorii lui Iehova, care consideră consiliul lor de conducere („corpul de guvernare”) şi instrumentul legal al acestuia, Watchtower Bible and Tract Society, drept „canalul de comunicaţie” stabilit divin între Dumnezeu şi oameni. Ei sunt învăţaţi că Dumnezeu dirijează toate interesele pământeşti prin acea organizaţie şi că în afara ei nu există nici o posibilitate de salvare sau de favoare divină. Recunoaşterea autorităţii „organizaţiei conduse de spirit” este una dintre cerinţele pentru botez ale Martorilor lui Iehova. Prin publicaţii tipărite şi prin reprezentanţi, cei de la sediul central al Watchtower Society dau îndrumări regulate, detaliate, miilor de congregaţii ale Martorilor din toată lumea. Ei coordonează activitatea de teren, modifică explicaţiile subiectelor doctrinale şi organizatorice, dau reguli şi instrucţiuni pentru a reglemanta viaţa religioasă şi laică şi stabilesc măsuri disciplinare pentru cei ce nu reuşesc să se conformeze. Cei de la sediul central primesc de asemenea rapoarte regulate de la supraveghetorii itineranţi şi ai filialelor despre situaţia din teren. ¹

(1) Acest tip de organizaţie cu întindere mondială, care să primească rapoarte regulate şi să asigure conducere zi la zi printr-un grup central pentru membri care sunt răspândiţi în toate părţile pământului, chiar în locuri izolate, nu a fost posibilă nici măcar cu două secole în urmă. Întregul concept de “organizaţie mondială” este destul de recent, fiind un rezultat al progreselor remarcabile în comunicaţii din ultimul secol.

Aşa cum este folosit în publicaţiile Watchtower, termenul “or­ga­ni­zaţia lui Iehova” înseamnă mai mult decât doar un grup de închinători. Implicit el presupune că Dumnezeu a autorizat fie un individ fie un grup mic din întregul corp al poporului lui Dumnezeu pe pământ, să interpreteze, să distribuie sau să transmită informaţia şi instrucţiunile primite direct de la Dumnezeu către restul servitorilor lui aprobaţi, şi că Dumnezeu nu are nici un fel de legătură independentă cu persoane individuale aparte de acest “canal de comunicaţie” aprobat. Aceasta este în esenţă chestiunea care va fi examinată în aceste pagini. Lucrează Dumnezeu printr-o organizaţie care este condusă ea înseşi pe pământ de un grup mic de reprezentanţi speciali care nu pot fi ignoraţi sau ocoliţi? Ce arată Biblia?

De la Adam la Potop

Dumnezeu le-a vorbit direct lui Adam şi Evei. El i-a binecuvântat şi le-a spus ce aştepta de la ei (Gen. 1:28-30). După ce au păcătuit, i-a audiat şi a pronunţat o judecată în mod direct asupra lor şi asupra şarpelui (Gen. 3:9-19). Dumnezeu a evaluat individual sacrificiile oferite de Cain şi Abel. Atunci când Cain a arătat o atitudine incorectă, Dumnezeu i-a dat îndrumări personale şi un avertisment împotriva păcatului. După ce l-a ucis pe fratele său, Dumnezeu l-a judecat ca şi persoană individuală (Gen. 4:6-15). În timpul lungii perioade patriarhale, ascultarea de porunca lui Dumnezeu către omenire de a fi fecundă, de a se înmulţi şi a umple pământul, le-a pretins slujitorilor lui să se împrăştie mai degrabă decât să se concentreze în comunităţi. În mod consecvent, nu există nici o menţiune referitoare la vreun grup de slujitori ai lui Dumnezeu care să se închine într-un loc central sau să primească regulat mesaje de la Dumnezeu ca şi grup pentru a le transmite altora. Când a decis să cureţe pământul de nedreptate prin intermediul unui potop, Dumnezeu l-a ales pe Noe să îndeplinească instrucţiunile care să prezerveze atât familiile umane cât şi cele animale. Dumnezeu i-a vorbit direct lui Noe. ² Fiind un “predicator al dreptăţii” (2 Pet. 2:5), Noe a acţionat ca un profet, adică ca unul care comunică mesaje divine. După potop, Noe a adus sacrificii lui Dumnezeu pentru propria familie, model care avea să dureze multe secole (Iov 1:5). Capii de familie îşi reprezentau familiile înaintea lui Dumnezeu şi astfel îşi asumau rolul de preot sau mediator în acel sens limitat.

(2) Societatea Watchtower compară arca lui Noe cu organizaţia proprie. Arca, zice ea, a fost mijlocul furnizat de Dumnezeu pentru salvare, în care s-au strâns toţi cei drepţi de pe pământ de la acel timp pentru a fi ocrotiţi de distrugerea care a venit prin potop. Ar putea fi demn de notat că Noe este singurul menţionat cu numele în raportul biblic ca fiind drept, atât în raportul din Geneza cât şi în referirile lui Isus şi Petru la potop (Mat. 24:38; 2 Pet. 2:5). Deşi soţia, cei trei fii şi cele trei nurori au supravieţuit potopul împreună cu el, Biblia nu precizează dacă familia lui Noe a fost dreaptă sau dacă numai persoanele drepte au avut voie să intre în arcă. Unii dintre ei cel puţin ar fi putut fi cruţaţi atât din cauza lui Noe cât şi pentru a perpetua rasa umană. Mai târziu, întregii familii a dreptului Lot i-a fost oferită ocazia salvării din distrugerea Sodomei şi Gomorei, inclusiv ginerilor, dar nu toţi au profitat de ea sau au respectat instrucţiunile. Nici măcar fiicele lui Lot nu au arătat o inclinaţie puternică spre închinarea adevărată.

De la Potop la Sinai

După potop, Dumnezeu a repetat porunca lui pentru oameni de a ‘fi fecunzi, a se înmulţi şi a umple pământul’ (Gen. 9:1). Şi el a continuat să vorbească în mod direct unor persoane individuale sau să comunice prin îngeri, visuri, viziuni şi profeţi care primeau mesaje de la Dumnezeu şi erau obligaţi să le transmită celor cărora le erau destinate. Atunci când un grup de rebeli au conspirat să se adune laolaltă şi să construiască un turn mare, în parte din cauză că se temeau să nu fie „împrăştiaţi pe toată faţa pământului”, Iehova Dumnezeu le-a amestecat limbile pentru a-i forţa să asculte, cel puţin pentru un timp, de porunca lui de a umple pământul. – Gen. 11:4, 8.

La sute de ani mai târziu, Dumnezeu i-a promis prietenului său Avraam, un om deosebit al credinţei, că va deveni “o naţiune mare” (Gen. 12:2). Aceasta a marcat începutul a ceva nou. O familie favorizată va primi o atenţie specială şi va produce pe promisul Mesia. Va marca acest lucru începutul unui mod nou, mai “organizat”, de comunicare cu omenirea? Pe măsură ce familia lui Avraam a crescut, Dumnezeu a continuat să comunice direct cu slujitorii lui, inclusiv cu persoane care au acţionat, temporar sau permanent, ca profeţi. Se pare însă că nici unul nu avea tabloul complet, şi nici Dumnezeu nu lucra doar printr-un singur “canal” sau sclav la un timp anume. De exemplu, în timp ce era încă un băiat la tatăl său, care era patriarh şi profet, Iosif a avut visuri inspirate care au prezis viitorul. Iosif a fost trimis de Iehova în Egipt să pregătească calea pentru creşterea familiei lui Iacov până la stadiul de naţiune. Dar Iehova nu i-a revelat lui Iacov ce făcea El deşi Iacov era patriarh şi profet (Gen. 42:36). Sub îndrumarea lui Dumnezeu, şaptezeci şi cinci de descendenţi ai lui Avraam s-au coborât în Egipt. Când au ieşit, cu 430 ani mai târziu, numărau milioane. Iar când s-a apropiat timpul să-şi elibereze poporul din sclavia Egiptului, Iehova i-a vorbit personal lui Moise prin intermediul unui arbust arzător şi l-a mandatat să săvârşească miracole pentru a le arăta israeliţilor şi egiptenilor semnificaţia şi puterea numelui lui Iehova. Uşurinţa cu care au acceptat să se închine la un viţel de aur pe câmpiile Sinaiului, de exemplu, şi alte semne de credinţă slabă sugerează că în timp ce erau în Egipt ei nu au păstrat ca şi grup închinarea curată practicată de strămoşul lor Avraam. Israeliţii au intrat într-o relaţie specială de legământ cu Dumnezeu după ce au părăsit Egiptul. Ei au primit Legea, care trebuia să-i îndrume în domeniul moral, civil şi religios. Societatea Watchtower prezintă aceste evenimente ca o paralelă la modul în care Martorii lui Iehova au fost scoşi afară din “lume,” în mod special din creştinătate, şi cum au primit îndrumare sau conducere centralizată printr-un “canal de comunicaţie” pământesc, având ca rezultat aducerea lor în forma organizată actuală. Israelul este folosit ca un “tip” sau tablou al societăţii superorganizate Watchtower. Este însă realist acest tablou? A creat legea mozaică o structură administrativă centralizată asemănătoare celei care îi guvernează pe Martorii lui Iehova de astăzi?

Cum a fost organizat Israelul?

Moise a fost cu adevărat un “canal de comunicaţie” între Dumnezeu şi israeliţi. Scriptura se referă la el ca la un “mediator” (Num. 12:7; Gal. 3:19). În acest rol el l-a prefigurat pe Isus Cristos (Deut. 18:18,19; compară cu Fapte 3:19-23). Moise a condus Israelul şi a fost un profet. Iosua, succesorul lui, a fost un conducător, dar nu un mediator sau un profet. Ceea ce nu au fost nici fratele lui Moise, Aaron, şi descendenţii lui, preoţii. Ei, la fel ca şi ceilalţi membri ai tribului lor, leviţii, trebuiau doar să îndeplinească funcţii religioase, nu executive sau profetice. Cine dirija în acest caz lucrurile în Israel? Nu era nevoie de un guvern centralizat din cauză că naţiunea Israel era de fapt o singură familie. Era “organizată” după liniile de familie. În Israel bătrânii şi “căpeteniile peste sute şi peste mii” nu erau aleşi prin vot popular şi nu erau nici numiţi de Dumnezeu. Ei erau rudele oamenilor pe care îi reprezentau. Fiecare trib era un grup de familie, descindea dintr-un strămoş comun şi era înrudit de aproape prin sânge. Legea mozaică le dădea israeliţilor îndrumarea morală şi religioasă de care aveau nevoie. Ea asigura definiţii extinse ale gândurilor şi acţiunilor păcătoase care puteau apare în orice aspect al vieţii cotidiene, precum şi procedurile specifice de urmat în cazurile de păcat. Dar ea nu stabilea vreo formă umană de guvernare sau consiliu de administraţie. Sub Lege, israeliţii trebuiau să fie îndrumaţi de conştiinţa personală mai degrabă decât de domnitori umani care să impună controlul guvernamental prin poliţie sau alte forţe armate. Sancţiunile împotriva păcătoşilor sau călcătorilor de lege erau duse la îndeplinire în fiecare comunitate de către poporul însuşi sub supravegherea bătrânilor. Preoţii supervizau aducerea ofrandelor prevăzute ca sancţiune şi alte proceduri religioase. Fiecare în parte era responsabil de propria conduită în faţa lui Dumnezeu, a familiei lui şi a comunităţii. Aceasta era o formă teocratică de guvernare în adevăratul ei sens: Dumnezeu însuşi acţiona în locul oricărui rege pământesc. A funcţionat această formă de guvernare?

De la Sinai la Samuel

După ce au intrat în ţara promisă, israeliţii au trăit peste 350 ani fără un rege uman sau vreun guvern centralizat. “În acele zile Israel nu avea rege; fiecare făcea cum vedea de bine” (Jud. 21:25). Acest aranjament teocratic nu a dus la anarhie. Dovezile arată că a produs rezultate excelente. Dumnezeu alegea şi numea din când în când judecători, după cum era nevoie. Ei acţionau ca şi conducători, dar mai mult în domeniul militar decât în cel guvernamental. Uneori era activ mai mult decât un singur judecător. Alteori nici unul. Ei nu aveau nici o autoritate executivă specială, nici nu acţionau ca regi peste Israel, pentru că Dumnezeu trebuia să fie singurul lor domnitor. Ultimele capitole ale cărţii Judecători conţin o relatare interesantă şi neobişnuită a modului cum era administrată dreptatea sub acest aranjament în cazul unei crime deosebit de violente. Raportul biblic arată că în decursul a peste două treimi din perioada judecătorilor, a fost pace în ţară. Urmând unor ocazii în care judecătorii au eliberat Israelul de duşmani, au fost trei perioade de patruzeci de ani şi o perioadă de optzeci de ani când ţara a avut “pace” (Jud. 3:11; 3:30; 5:31; 8:28). N-au mai fost niciodată atât de mulţi ani de pace după ce s-a sfârşit acea perioadă a judecătorilor. De fapt, în tot acel timp, Biblia consemnează că doar un profet, femeia Debora, a fost trimisă la Israel. Ce lucru s-a întâmplat, care a schimbat situaţia, şi a împiedicat condiţiile paşnice din ţară?

O idee rea prinde rădăcini

Cu timpul, israeliţii au început să protesteze după un rege. Ei doreau un guvern centralizat, vizibil. De ce? Oare pentru că forma de domnie teocratică, care adusese pace şi prosperitate timp de generaţii, nu funcţiona?   Nu. Sau pentru că voiau să fie protejaţi de apostazie? Nu. De ce se întâmpla acest lucru? Ei au spus: “Atunci vom fi la fel ca toate celelalte naţiuni, cu un rege care să ne conducă, să iasă înaintea noastră şi să poarte bătăliile noastre” (1 Sam. 8:20). Motivul era pentru a se putea asemăna naţiunilor păgâne din jurul lor. Ideea era egoistă, lumească şi neteocratică. Şi Dumnezeu a spus în mod exact acest lucru. Samuel s-a gândit că Israel îl respingea pe el ca profet, dar Iehova Dumnezeu l-a corectat. Dumnezeu a spus că cererea lor era o respingere a lui ca rege al lor. Dumnezeu l-a avertizat pe Israel că o formă centralizată guvernare va duce la multe dificultăţi, dar ei au continuat să insiste ca Dumnezeu să le dea un rege uman (1 Sam. 8-10). Dumnezeu le-a onorat cererea. A ales un om bun şi capabil, pe Saul, drept primul lor rege. Cu trecerea timpului calităţile bune pentru care fusese ales Saul s-au corupt. Dumnezeu l-a respins pe Saul şi a ales un alt rege pentru Israel, pe tânărul David, care a crescut şi a devenit un om “după inima lui [Dumnezeu] ” (1 Sam. 13:14). Chiar şi un om cu o asemenea recomandare excelentă nu a fost fără greşeli serioase. Domnia lui David a fost marcată de scandal personal şi tragedie familială. Fiul lui David, Solomon, a fost numit “cel mai înţelept dintre toţi oamenii”. Domnia lui de patruzeci de ani a fost marcată de pace, prosperitate şi fericire dar, odată cu vârsta, şi el a fost infidel faţă de Dumnezeu (1 Reg. 11:4-6). Ca rezultat, atunci când fiul lui Solomon, Roboam, a luat tronul, Iehova a dezbinat naţiunea pentru totdeauna în două regate: zece triburi în nord (Israel) şi două triburi în sud (Iuda). – 1 Reg. 11:9-13. Guvernarea centralizată asupra întregului Israel a eşuat la­men­tabil. A durat numai trei generaţii, chiar dacă Dumnezeu însuşi le selectase regii. De la acest punct înainte, în istoria iudeilor, compararea israeliţilor cu Martorii lui Iehova din secolul douăzeci devine chiar mai dificilă şi mai complicată.

Două regate, o organizaţie?

După dezbinarea în două regate, lucrurile n-au mai fost niciodată aceleaşi pentru evrei. Regatul lui Iuda a continuat să aibă la tron pe descendenţii lui David, în timp ce regatul lui Israel a avut mai multe dinastii, uneori alternându-se la putere prin lupte sângeroase. Cele două regate au purtat războaie cu duşmanii din afară şi s-au luptat unul cu altul. Fiecare şi-a avut propria linie de regi. Regatul de nord a stabilit un centru de închinare la Samaria, mai degrabă decât la Ierusalim care era în teritoriul regatului celor două triburi, şi i-a înlocuit în mare măsură pe preoţii levitici cu preoţi nelevitici, ceea ce a dus la închinare falsă. Este greu să ne imaginăm în ce fel ar putea fi comparată situaţia guvernamentală din mijlocul evreilor cu o organizaţie armonioasă singulară bazată pe o structură administrativă centrală. Lucrurile nu s-au redus la fidelitate cu un regat fidel şi celălalt infidel. Regi buni şi răi s-au găsit în ambele regate. Dumnezeu nu a refuzat să trateze cu un regat sau cu celălalt. El a trimis profeţi la ambele regate. În fiecare din ele, când domneau regi nedrepţi, răutatea înflorea. Dar sub conducerea regilor înclinaţi spre dreptate, avea loc în general o revenire la a formă de închinare mai pură şi rezultau binecuvântări. Regatul de nord, Israel, a căzut pentru totdeauna în mâinile împăratului asirian Salmaneser pe la mijlocul secolului al optulea înainte de Cristos. Cu timpul, câţiva dintre descendenţii lor s-au reîntors în fosta lor capitală, Samaria, în nordul Palestinei. În zilele lui Isus ei au fost cunoscuţi ca samariteni, şi erau urâţi de verişorii lor evrei. După căderea regatului de nord, Iuda, regatul de sud, a continuat să aibă atât regi buni cât şi regi răi. În secolul al şaselea înainte de Cristos, Dumnezeu a permis până la urmă să fie luaţi captivi în Babilon de către Nebucadneţar datorită infidelităţii lor. După captivitate, un grup relativ redus s-a întors la Ierusalim ca să reconstruiască templul şi să se reaşeze în patria lor iudaică. Dar cei mai mulţi nu s-au întors niciodată în Palestina. Au trecut aproape douăzeci de secole de când Dumnezeu i-a promis prietenului său Avraam că urmaşii lui vor deveni o naţiune şi până a veni Isus. Israeliţii s-au închinat din când în când împreună cu fidelitate, îndeosebi în secolele dinainte de a avea un rege. Dar ei nu au avut niciodată un consiliu sau corp administrativ central care să se asemene chiar şi pe departe cu organizaţia Watchtower de astăzi, fie ca formă fie ca funcţie. Cu toate acestea, în decursul întregului timp ei au fost poporul ales al lui Dumnezeu. De unde ştim acest lucru?

Isus trimis la “oile pierdute ale lui Israel”

La timpul când Isus a venit în lume, Israelul ca naţiune era orice, numai foarte organizat nu. Evreii erau guvernaţi de către străini. Ei nu practicau închinarea curată. Majoritatea dintre ei (ce mai rămăsese din regatul celor zece triburi, plus descendenţii unui mare număr de evrei care nu s-au întors niciodată în Palestina după captivitatea babiloneană) erau împrăştiaţi pretutindeni pe pământ. Acolo erau guvernaţi de diverse naţiuni şi domnitori. Ei erau divizaţi în punctele lor de credinţă. Au înzorzonat Legea şi au adăugat la ea aşa încât chiar şi poruncile simple de genul sabatului deveniseră aproape imposibil de respectat. Închinarea îndeplinită în Ierusalim era coruptă de mercantilism, ritualuri absurde şi formalităţi. În ciuda acestei situaţii, însă, serviciul lui Isus a fost dirijat spre evrei şi samariteni, mai degrabă decât spre păgâni. De ce? După cuvintele lui, el fusese trimis la “oile pierdute ale lui Israel” (Mat. 15:24). În ciuda infidelităţii şi apostaziei, ei erau încă poporul ales al lui Dumnezeu. Numai după ce l-au respins pe Mesia‚ ‘casa le-a fost abandonată şi lăsată lor’ – Mat. 23:38.

Cum a comunicat Dumnezeu cu Israelul?

Biblia este plină cu exemple care arată cum a comunicat Dumnezeu cu poporul său. Unora el le-a vorbit în mod direct (Gen. 46:1-4; Ios. 8:1) sau prin îngeri (Jud. 6:11-24; cap. 13). Alţii, inclusiv profeţii, au primit viziuni sau visuri (1 Reg. 3:5-15; 9:1-9; Is. 1:1; Am. 7:1-9; Ezec. 1:1). Dar cele mai multe mesaje către poporul lui Dumnezeu au fost transmise prin profeţi. După cum afirmă Evrei 1:1: “Dumnezeu… le-a vorbit în multe ocazii şi în multe moduri strămoşilor noştri prin intermediul profeţilor”. Profeţii apăreau în Israel cel mai adesea când poporul lui Dumnezeu era infidel. Ei primeau doar mesaje de la Dumnezeu şi le treceau mai departe la alţii. Acele mesaje de la Dumnezeu sau profeţii avertizau poporul să se întoarcă de la închinarea falsă şi-l încuraja să asculte de Lege şi să practice închinarea adevărată. Cine îi numea pe profeţi? Ei nu erau aleşi de  lideri naţionali, de preoţi sau chiar de alţi profeţi, ci erau numiţi de Dumnezeu însuşi prin spiritul sfânt (Num. 11:24-29). Deoarece nu era prevăzut nici un aranjament în Lege pentru numirea profeţilor şi nici vreo procedură oficială  de a-i autoriza, rămânea în seama fiecărui israelit să stabilească singur dacă cineva care se intitula pe sine profet îl reprezenta cu adevărat pe Dumnezeu. Astfel Legea specifica trei semne de identificare ale profeţilor şi profeţiilor adevărate: 1. profetul să vorbească în numele lui Iehova, 2. profeţia să se adeverească, 3. profeţia să promoveze închinarea adevărată (Deut. 18:20-22; 13:1-4). Slujba de profet, aşa cum este ea descrisă în Biblie, oferea puţin prestigiu şi putere sau chiar deloc. Profeţii erau nepopulari. Cei mai mulţi dintre ei au fost trataţi jalnic de poporul ales al lui Dumnezeu. Mulţi au fost persecutaţi brutal sau omorâţi de către liderii naţiunii. Au fost organizaţi vreodată profeţii într-un corp central care să dea îndrumare naţiunii Israel? Biblia menţionează grupuri de profeţi în câteva locuri, ca 1 Sam. 10:5, 10; 2 Reg. 2:3, 5 şi 4:38, dar ei nu au acţionat niciodată ca vreun fel de “canal de comunicaţie” regulat de la Dumnezeu. De fapt, uneori profeţii nu erau conştienţi de existenţa altor profeţi sau chiar de alţi închinători adevăraţi. De exemplu, în timpul unei  perioade de infidelitate a regatului de nord, profetul Ilie credea că este singurul din Israel care nu se plecase înaintea lui Baal. Totuşi Dumnezeu i-a descoperit: “Mi-am păstrat şapte mii în Israel – pe toţi ai căror genunchi nu s-au plecat în faţa lui Baal şi pe toţi a căror guri nu l-au sărutat” (1 Reg. 19:18). Acele persoane fidele au fost în mod sigur considerate neloiale faţă de regele uns care era la putere. Tot aşa de sigur însă este faptul că ele n-au fost organizate în nici un fel de grup. Şi-au trăit în linişte credinţa personală în Dumnezeu înconjuraţi de poporul infidel al lui Dumnezeu (dar totuşi ales). În întreaga perioadă precreştină, Biblia menţionează indivizi care i-au fost loiali lui Dumnezeu, indiferent dacă conducătorii naţiunii erau sau nu fideli. Acest lucru a fost aşa până la timpul apariţiei lui Isus. Un profet drept pe nume Simeon l-a văzut pe copilaşul Isus, în împlinirea unei profeţii date lui de spiritul sfânt. O  profetesă numită Ana este de asemenea menţionată. – Luca 2:25-38.

Începe era creştină

Sosirea lui Isus a însemnat prezenţa unui nou purtător de cuvânt mai degrabă decât a unui nou mod de comunicare între Dumnezeu şi oameni. Evrei 1:2 spune: “La sfârşitul acestor zile [Dumnezeu] ne-a vorbit prin intermediul unui Fiu, pe care l-a desemnat moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut sistemele de lucruri”. Avea să stabilească Isus o organizaţie vizibilă care să-i reprezinte interesele pe pământ, sau urma ca fiecare creştin în parte să fie un ‘ambasador în locul lui Cristos’? (2 Cor. 5:20). Când Isus a îndemnat la vigilenţă, “Petru a zis: `Doamne, spui această ilustrare pentru noi sau pentru toţi?’ Şi Domnul a zis: `Cine este cu adevărat administratorul fidel, cel prevăzător, pe care stăpânul lui îl va numi peste toţi îngrijitorii săi ca să continue să le dea măsura lor de hrană la timpul potrivit? Fericit este sclavul acela dacă stăpânul lui, la sosire, îl găseşte făcând aşa! Vă spun adevărat: Îl va numi peste toate bunurile sale”. Isus a arătat apoi că existau diverse posibilităţi de acţiune pentru sclavii neascultători. El a concluzionat: “Sclavul acela care a înţeles voinţa stăpânului său, dar care nu s-a pregătit sau nu a acţionat în conformitate cu voinţa sa va fi bătut cu multe lovituri. Dar cel care nu a înţeles şi, astfel, a făcut lucruri care merită lovituri va fi bătut cu puţine. Într-adevăr oricui i s-a dat mult i se va cere mult; şi oricui i s-a încredinţat mult i se va cere mai mult decât în mod obişnuit” (Luc. 12:41-48). Societatea Watchtower foloseşte întrebarea retorică a lui Isus din pasajul paralel de la Matei 24:44-51 ca bază pentru asumarea autorităţii drept “[unicul şi singurul] sclav fidel şi prevăzător” căruia i s-au încredinţat “toate bunurile [stăpânului]“. Dar este greu să ne imaginăm că această pildă se referă la mai multe organizaţii religioase, fiecare cu mai multă sau mai puţină răspundere în funcţie de ce a făcut fiecare cu cunoştinţa pe care a avut-o. Ea are sens numai ca un sfat adresat creştinilor ca indivizi de a fi permanent conştienţi de importanţa unei conduite potrivite faţă de alţii, în mod deosebit faţă de ceilalţi creştini, amintindu-şi întotdeauna faptul că într-o zi fiecare va trebui să dea socoteală în faţa unui Stăpân mai mare.

Au fost apostolii un “corp de guvernare?”

Dacă Isus ar fi dorit să stabilească un “canal de comunicaţie” prin care să fie descoperită înţelegerea progresivă a Scripturilor, în mod sigur ar fi  fost de aşteptat ca apostolii lui fideli să fie cei cărora să li se reveleze “noua lumină”. Relatarea biblică arată însă că nu acesta a fost cazul. Unii dintre apostoli apar frecvent în relatarea inspirată despre extinderea creştinismului. Dar numai trei au scris părţi ale Bibliei: Matei, Petru şi Ioan. Alţii dintre cei doisprezece nu apar atât de mult în creşterea şi răspândirea creştinismului ca Pavel, Barnaba, Sila şi Timotei. Iar cea mai însemnată parte a scripturilor inspirate creştine a fost scrisă de alte persoane decât cei doisprezece, în mod deosebit de Pavel, dar şi de Marcu, Luca, Iacov şi Iuda. Viaţa, moartea şi învierea lui Isus au împlinit multe profeţii în moduri neanticipate de învăţătorii religioşi din zilele apostolilor. Creştinii aveau nevoie de ajutor pentru a le înţelege. Cum le-a fost descoperit primilor creştini adevărul despre rolul lui Isus ca Mesia? Conform cu Luca 24:13-35, Isus, în aceeaşi zi în care a fost înviat, li s-a arătat la doi discipoli pe drumul spre Emaus, unui bărbat numit Cleopa şi, probabil, soţiei lui. “Şi, începând cu Moise şi cu toţi Profeţii, le-a interpretat (lor, nu la cei unsprezece) lucrurile privitoare la el însuşi în toate Scripturile”. Această explicaţie completă a felului în care profeţiile ebraice se aplică la Isus a fost un exemplu deosebit de revelaţie divină. Isus a mâncat împreună cu ei şi a plecat. Ei s-au întors imediat la Ierusalim, i-au găsit pe cei unsprezece apostoli şi le-au povestit despre întâlnirea lor cu Isus. În timp ce ei relatau cele întâmplate, Isus s-a arătat grupului adunat. Înainte de a urca la cer, Isus le-a indicat celor unsprezece că i-a fost deja dată autoritatea să-şi asume responsabilitatea personală pentru toate lucrurile: “Toată autoritatea mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă deci şi faceţi discipoli din oameni ai tuturor naţiunilor, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al spiritului sfânt, învăţându-i să respecte tot ce v-am poruncit. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la încheierea sistemului de lucruri” (Mat. 28:18-20). Isus le spusese discipolilor înainte de moartea lui că le va trimite un mângâietor, un ajutor sau un sfătuitor, care va lua locul lui pe pământ după ce se va reîntoarce la ceruri: “Şi eu îl voi ruga pe Tatăl, şi el vă va da un alt ajutor care să fie cu voi pentru totdeauna, spiritul adevărului… Voi îl cunoaşteţi pentru că rămâne cu voi şi este în voi” (Ioan 14:16, 17). Vorbind mai târziu despre lucrarea spiritului sfânt, Isus a continuat: “Totuşi când va sosi acela, spiritul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul, căci el nu va vorbi din propriul său îndemn, ci va spune ce va auzi şi vă va învăţa lucrurile care vin. Acela mă va glorifica, deoarece va primi din ceea ce este al meu şi vi-l va anunţa” (Ioan 16:13-15). Urma să lucreze spiritul sfânt doar într-un interval scurt, o generaţie sau două după naşterea congregaţiei creştine, până ce Isus şi-ar putea organiza biserica nou formată să-şi asume sarcinile spiritului sfânt, adică, hrănirea discipolilor, “călăuzirea lor în tot adevărul”, şi vorbirea în favoarea sau glorificarea lui Isus? Nu. Isus a spus că spiritul va fi cu ei  ”pentru totdeauna”, neavând nevoie de nici o înlocuire. Din cauză că Isus urma să fie în contact permanent cu discipolii săi după învierea lui prin spiritul sfânt, el nu avea nici un motiv să-i îndemne să aştepte dezvoltarea vreunui grup centralizat de reprezentanţi umani pentru călăuzire şi conducere. Isus nu indicase altfel prin cuvintele: “Unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, eu sunt acolo, în mijlocul lor” (Mat. 18:20).

“Conciliul” de la Ierusalim – sursă de “lumină nouă?”

Societatea Watchtower sugerează că bătrânii congregaţiei de la  Ierusalim, oraşul de unde a început să se răspândească Evanghelia în toată lumea, aveau un rol asemănător corpului de guvernare al Martorilor lui Iehova, luând decizii de importanţă majoră pentru creştinii din celelalte congregaţii şi acţionând ca o sursă de înţelegere sistematică a adevărului. Ea afirmă că bătrânii din Ierusalim au acţionat în această capacitate atunci când s-a ridicat o problemă în legătură cu circumcizia. Învaţă însă Biblia acest lucru? Care a fost rolul congregaţiei de la Ierusalim şi cum a acţionat Isus însuşi şi spiritul sfânt în ridicarea şi rezolvarea acestei probleme? Să examinăm consemnarea găsită în Fapte 15:1-35 şi Galateni 2:1-14. Conform celor descrise în Fapte, chestiunea s-a ridicat când un număr de bărbaţi au venit de la Ierusalim (“de la Iacov”, vezi Gal. 2:12) la Antiohia şi au început să înveţe pe alţii ceva nou, ceva ce Pavel nu-i învăţase pe credincioşii dintre naţiuni. Care era acest “adevăr nou” de la Ierusalim? “Nu puteţi fi salvaţi dacă nu vă circumcideţi după obiceiul lui Moise”, ziceau ei. Aceasta era în conflict direct cu ceea ce Isus însuşi îi descoperise lui Pavel, că oricine putea fi salvat numai prin credinţă. Pavel s-a opus cu putere acestei “învăţături noi”. Dar oamenii din Ierusalim au insistat că aveau dreptate, aşa încât Pavel şi Barnaba ‘s-au urcat la apostolii şi bătrânii din Ierusalim, în legătură cu această dispută’. Relatarea lui Pavel din Galateni arată că el s-a dus la Ierusalim la îndrumarea însuşi a Domnului, “în urma unei revelaţii.” După cum s-a confirmat, unii creştini dintre evrei chiar credeau că circumcizia era necesară pentru salvare. Relatarea acestei situaţii dată de Pavel congregaţiei galatenilor, arată că el s-a dus la o întrunire privată cu cei “care păreau să fie ceva” în congregaţie, bătrânii proeminenţi. El a “prezentat înaintea lor vestea bună pe care [o predica] printre naţiuni,… şi nu le-am cedat în sensul de a ne supune, nu, nici măcar pentru o oră”. Acei oameni devotaţi, sub conducerea spiritului sfânt, au recunoscut că greşeau, au acceptat corectarea dată de  Cristos prin Pavel şi au exprimat lucrurile deschis într-o întrunire mai mare cu alţi bătrâni, îndrumând-o, sub conducerea spiritului sfânt, aşa încât toţi au ajuns la un punct de vedere corect. Apoi ei au scris o scrisoare de justificare, adresată în mod special creştinilor dintre naţiuni aflaţi în Antiohia, sugerând câteva lucruri pe care ar trebui să le evite pentru a contribui la pacea dintre evrei şi neevrei, ca şi la sănătatea şi prosperitatea lor. ³

Nu există desigur nici o dovadă că la această întrunire a apărut vreo nouă înţelegere. Bătrânii din Ierusalim mai degrabă au primit corecţia decât să dea îndrumare. Această relatare nu produce nici o dovadă că exista un “corp de guvernare” alcătuit din bărbaţi în Ierusalim care făcea reguli şi reglementări pentru a fi trecute la toţi ceilalţi creştini. Lucrurile stau exact invers. Dovezile arată că spiritul lui Dumnezeu lucra prin persoane individuale fidele pentru a conduce congregaţia creştină într-o direcţie opusă erorii.

(3) În scrisoare, creştinii dintre naţiuni sunt încurajaţi să se abţină de la “hrana poluată de idoli” şi de la “carnea animalelor strangulate”. Mai târziu însă, Pavel discută despre consumarea cărnii şi a altor alimente şi face clar că evitarea lor a fost o problemă de conştiinţă şi că, pentru creştini, evitarea acţiunilor care i-ar putea poticni pe alţii este un factor motivator principal. – Compară Rom. 14:14, 20, 21; 1 Cor. 10:19-33.

Spiritul lui Dumnezeu lucrează cu primii creştini

Isus le-a spus discipolilor săi să rămână în Ierusalim numai până ce vor fi “îmbrăcaţi cu putere de sus” (Luca 24:49). Acest lucru s-a întâmplat la Pentecostă. Petru a vorbit cu acea ocazie, aplicând profeţia lui Ioel la ceea ce se întâmplase. Acea profeţie conţinea o prezicere care urma să fie împlinită în toată era creştină: “Voi turna din spiritul meu peste orice fel de carne, şi fiii voştri şi fiicele voastre vor profeţi şi tinerii voştri vor vedea viziuni şi bătrânii voştri vor visa visuri; şi chiar peste sclavii mei şi peste sclavele mele voi turna din spiritul meu în zilele acelea, şi ei vor profeţi” (Fapte 2:17, 18). Această profeţie spunea că Dumnezeu va comunica prin spiritul sfânt cu creştinii în exact aceleaşi moduri în care a făcut-o în timpurile precreştine, în mod direct, prin viziuni, visuri şi prin profeţi. Arată relatarea scripturală că s-a întâmplat acest lucru? Cartea Fapte este plină de consemnări care ilustrează clar împlinirea profeţiei lui Ioel. Ea arată implicarea foarte activă a lui Isus, în mod personal, ca şi a spiritului sfânt, a îngerilor, viziunilor şi visurilor în congregaţia creştină timpurie. Aceasta a inclus convertirea unor persoane, expansiunea congregaţiei, alegerea şi îndrumarea apostolilor şi misionarilor, apărarea congregaţiei de corupţie prin falsitate, încurajarea şi sprijinirea creştinilor în încercări şi necazuri, şi călăuzirea înregistrării şi prezervării tuturor informaţiilor esenţiale de care urmau să aibă nevoie creştinii în secolele viitoare, adică Scripturile creştine. Nu a fost nici o parte esenţială a creşterii creştinismului pe care Isus sau spiritul sfânt să n-o fi îndrumat şi condus. Să analizăm cazul lui Filip şi al Etiopianului. Pilip predica în Samaria. Un înger l-a trimis pe drumul de la Ierusalim la Gaza. Pe drum el a întâlnit un eunuc etiopian. Spiritul l-a trimis pe Filip la carul lui. După ce Filip l-a botezat, spiritul lui Dumnezeu l-a condus în altă parte pe Filip (Fap. 8:36, 39, 40). Să luăm cazul lui Corneliu, un om devotat, temător de Dumnezeu. El a avut o viziune cu un înger al lui Dumnezeu care i-a spus să trimită nişte oameni la Iope să-l aducă pe Petru. Între timp Petru, care se ruga pe acoperiş, a căzut într-o transă şi i s-a spus de către o voce că lucrurile pe care le considera înainte necurate erau acum curate. Spiritul i-a spus despre oamenii trimişi de Corneliu. Petru s-a dus la casa lui Corneliu, unde a predicat Evanghelia la un grup mare de oameni care au devenit creştini (Fap. 10:1-46). Isus însuşi l-a convertit pe Saul (Fap. 9:3-6; 15). Saul (Pavel), sub influenţa spiritului sfânt, s-a remarcat între apostoli prin ducerea mesajului creştin la nevrei. El a întemeiat multe congregaţii. Cine l-a autorizat să facă astfel? Congregaţia de la Ierusalim sau cea din Antiohia de unde plecase în călătoriile lui misionare? Nu. Saul şi Barnaba au fost mandataţi ca misionari şi trimişi la îndrumarea expresă a spiritului sfânt (Fap. 13:1-4). Relatarea arată că cei cărora le predica Pavel erau îndreptaţi să privească spre Cristos însuşi în privinţa îndrumării mai degrabă decât spre vreun grup de bătrâni din Ierusalim sau de altundeva. Când  Pavel i-a vorbit unui temnicer din Filipi, el i-a vestit simplu cuvântul lui Dumnezeu, lui şi la “toţi cei din casa lui”, la scurt timp după eliberarea miraculoasă cândva după miezul nopţii. Înainte de zori, temnicerul şi toată casa lui (probabil inclusiv copiii şi slujitorii) au fost botezaţi. Le-a îndreptat Pavel atenţia către congregaţia locală pentru a-şi termina “pregătirea”? Nu, pentru că nu exista nici o congregaţie acolo, doar un recent convertit, o femeie pe nume Lidia (Fap. 16:30-34). Există multe alte exemple care ar putea fi citate, dar mesajul este clar: Isus Cristos însuşi şi spiritul sfânt, mai degrabă decât vreun grup de oameni, au jucat rolul cel mai activ în călăuzirea creştinilor timpurii. Spiritul sfânt i-a îndrumat pe Pavel şi pe însoţitorii lui în timpul călătoriilor lor misionare (Fap. 16:6-10; 18:9-11; 20:22, 23; 21:4), i-a scos din primejdii, i-a inspirat să scrie scrisorile către congregaţii, care au apărut ca rezultat al eforturilor lor, şi a numit supraveghetori (Fap. 20:28; 32, 33). Asemenea israeliţilor, şi creştinii au avut o cale să distingă între profeţii adevăraţi şi cei falşi şi între învăţăturile lor. Apostolul Ioan, referindu-se la această problemă, nu sugerează vreun fel de proces de aprobare organizat. Mai degrabă, el a spus să se testeze “exprimările inspirate”: “Orice exprimare inspirată care îl mărturiseşte pe Isus Cristos ca fiind venit în carne provine de la Dumnezeu, dar orice exprimare inspirată care nu îl mărturiseşte pe Isus nu provine de la Dumnezeu. În plus, aceasta este exprimarea inspirată a anticristului, despre care aţi auzit că vine, şi acum ea este deja în lume” (1 Ioan 4:1-3). Ioan nu se concentrează asupra sursei profeţiei sau asupra conduitei profetului ca şi criteriu pentru judecarea spiritului sau intenţiei mesajului care se presupune că vine de la Dumnezeu. Mai degrabă, o profeţie este judecată după obiectivul ei. Dacă ea îl pune în centru pe Cristos şi lucrarea lui răscumpărătoare, este de la Dumnezeu. Dacă nu, este de la anticrist. (Apoc. 19:10).

Lucrează Dumnezeu cu persoane individuale şi cu o organizaţie?

Având în vedere dovezile copleşitoare care arată că Dumnezeu şi-a comunicat întotdeauna voia lui prin persoane individuale, cineva ar putea întreba: Este posibil ca Dumnezeu să ne comunice anumite lucruri în mod personal, iar alte lucruri printr-o organizaţie aprobată care să acţioneze ca un profet? Această concepţie se bazează pe ideea că o organizaţie poate acţiona ca o persoană. Asocierea cu o organizaţie îi poate influenţa pe membrii ei să copieze punctele de vedere ale liderilor, să se exprime în mod asemănător şi să acţioneze uniform. Ar putea părea că organizaţia are o “minte” a ei. Dar nu este aşa. O organizaţie nu are capacitatea de a avea gânduri, sentimente sau opinii independente. Nu este o entitate separată asemenea unei persoane. Organizaţiile se formează atunci când un număr de persoane individuale doresc să-şi reunească eforturile pentru a îndeplini o sarcină, pentru a atinge un obiectiv sau pentru a se bucura de compania reciprocă. Organizaţia poate fi mică sau mare, lejeră sau restrânsă. Membrii grupului ar putea forma o corporaţie legală pentru a conduce afacerile. Ei pot numi lideri sau purtători de cuvânt pentru grup şi pot distribui funcţii la diferiţi membri. Ei ar putea elabora reguli de conduită şi metode de operare care să fie urmate până la atingerea obiectivelor. Însă deşi este ceva obişnuit să vorbim despre o organizaţie ca îndeplinind ceva, nici un fel de activitate atribuită unei organizaţii nu este  realizată de fapt independent de membrii individuali, lucrând singuri sau împreună. Orice gând sau acţiune vine de la o persoană. Separat de membrii ei, o organizaţie este absolut incapabilă să genereze, să comunice sau să pună în practică ideea. Aceasta înseamnă că orice informaţie care vine de la “organizaţie”, vine în realitate de la o persoană, chiar dacă acel membru ar putea încerca în mod sincer să vorbească în folosul grupului. Aşa se explică de ce este uneori atât de greu pentru Martorii bine intenţionaţi să determine care este propriu-zis “punctul de vedere al Societăţii” în anumite probleme, deoarece informaţiile scrise şi cele orale ar putea fi contradictorii. Acest lucru este aşa deoarece ele reflectă pur şi simplu punctele diferite de vedere ale oamenilor diferiţi care produc informaţia care se comunică sau se publică. O organizaţie asigură doar o cale de a face lucrurile. Ea nu are puncte de vedere, memorie sau conştiinţă proprii. Nu poate nici iubi nici urî. Nu are emoţii şi sentimente. Nu poate face bine sau  rău. O organizaţie nu poate face nimic de la ea însăşi. Numai oamenii pot face anumite lucruri. Şi numai o persoană poate avea o relaţie cu Dumnezeu (sau cu oricine altcineva). După războiul al doilea mondial organizaţia nazistă n-a fost niciodată judecată pentru crime de război. Dar indivizii care au fost asociaţi cu ea au fost judecaţi. O organizaţie nu poate comite crime şi nici nu poate fi pedepsită pentru ele. Ea nu poartă nici o răspundere. Dar oamenii da. Iată de ce a zis Isus, referindu-se la sosirea sa în glorie, că va… “separa pe oameni unii de alţii, aşa cum un păstor separă oile de capre”. El a continuat arătând că îşi va baza judecata pe conduita personală mai degrabă decât pe loialitatea oarbă faţă de reguli sau puncte de credinţă ale organizaţiilor (Mat. 25:31-46). Asta nu este egal cu a spune că organizaţiile sunt greşite sau rele în sine. Dar ele trebuie văzute drept ceea ce sunt aşa cum trebuie înţeles şi ceea ce nu sunt.

Ce este o organizaţie?

Cuvântul “organizaţie” vine din grecescul organon, care înseamnă unealtă, instrument sau sculă. Astfel o organizaţie este mai mult decât doar un grup de oameni. Asemenea sculelor sau instrumentelor, organizaţiile sunt formate pentru a îndeplini anumite scopuri sau pentru a influenţa un grup anume care este în afara organizaţiei înseşi. Termenul este asociat cel mai adesea cu afacerile, activitatea politică şi sindicatele, care toate îşi derivă puterea din resursele colective ale multor indivizi şi o folosesc pentru a realiza scopuri care ar fi intangibile pentru un singur individ. Consultarea unei concordanţe va arăta că organon nu apare niciodată în Biblie, şi nici conceptul pe care îl transmite. Cuvintele ebraice traduse “unealtă” sau “instrument” sunt literale, iar aceşti termeni nu sunt aplicaţi niciodată în Scriptură în mod colectiv la închinătorii aprobaţi ai lui Dumnezeu. În loc de aceasta, Biblia vorbeşte despre creştini ca fiind o “congregaţie” sau un “corp”, a cărui finalitate sau raţiune de a fi se găseşte în corpul însuşi. Deşi i-ar putea influenţa pe cei din afara corpului, creştinii adevăraţi trăiesc numai din cauza capului corpului şi pentru acesta, Isus Cristos. Relaţia personală intensă dintre fiecare credincios şi capul Isus este subliniată în mod repetat în Scripturile greceşti creştine. În contrast cu modul în care Biblia se referă la un corp de credincioşi, conceptul de “organizaţie vizibilă” folosită de Dumnezeu ca unealtă sau instrument pentru a îndeplini lucrarea lui, cum ar fi predicarea, anunţarea judecăţilor sau alte activităţi, este foarte puternic accentuată în publicaţiile Watchtower. Acolo se găseşte întotdeauna un aspect care este prezent în afaceri, politică şi sindicate: un grup mic de lideri autorizaţi să dea îndrumare şi să ia decizii pentru ceilalţi membri ai grupului de la care se aşteaptă să asculte fără comentarii sau punere la îndoială. Şi aşa cum este cazul şi în afaceri, politică sau sindicate, loialitatea faţă de organizaţia însăşi este un concept cheie. În acest cadru, conştiinţa personală şi judecata individuală sunt mai puţin importante decât “unitatea” (în practică uniformitatea), pentru că dacă nu este respectată conducerea organizaţiei, nu există nici o organizaţie. Aceasta înseamnă că singura autoritate pe care o au organizaţiile este în minţile membrilor individuali care ascultă de regulile şi îndrumările organizaţiei (compară Romani 6:16). Ascultarea faţă de directivele date de reprezentanţii unei organizaţii ar putea fi percepută ca ascultare faţă de acea organizaţie. Dar nu este. Este pur şi simplu ascultare faţă de voinţa membrilor individuali care au elaborat acele directive. O organizaţie nu are o voinţă a ei înseşi, din cauză că organizaţiile nu sunt personalităţi sau entităţi cu voinţe, intelecte şi capacităţi independente. Este uşor să se piardă din vedere acest fapt simplu în confruntare cu dovada enormelor realizări care sunt posibile atunci când oamenii îşi unesc pe un făgaş comun eforturile lor. Construcţiile uriaşe însă, ca şi orice alte realizări materiale nu-l impresionează pe Dumnezeu, nici nu indică neapărat favoarea şi binecuvântarea lui (Gen. 11:6). N-ar trebui să fim intimidaţi sau prostiţi atunci când liderii unei organizaţii religioase arată spre unele semne vizibile ale “succesului” ca o indicaţie că Dumnezeu i-a binecuvântat sau sprijină lucrarea lor. Dumnezeu are resurse şi capacităţi absolut nelimitate. El nu are nevoie de clădiri, prese de tipărit, sprijin financiar sau orice alt lucru de infrastructură organizaţională pentru a-şi înmulţi resursele, aşa de parcă acestea ar fi lucruri pe care el nu le-ar putea face el însuşi. Dumnezeu nu are nici una din limitările asociate cu organizaţiile. De exemplu, regulile şi reglementările organizatorice care ar putea fi cel mai bun compromis posibil pentru a guverna comportamentul oamenilor ca şi grup, ar putea fi nedrepte pentru aceiaşi oameni ca persoane individuale în cadrul grupului. Dumnezeu, pe de altă parte, poate da îndrumări personalizate fiecăruia în parte. Ne putem baza pe faptul că Tatăl nostru ceresc ne cunoaşte necesităţile individuale şi le va satisface în cel mai bun mod posibil. – Mat. 6:31-33; 1 Ioan 5:13-15, 20.

“Veniţi la mine”

În secolele care au trecut de la moartea apostolilor, au fost formate multe organizaţii religioase, adesea cu intenţii foarte sincere, pentru a asigura asociere, a contracara persecuţia şi a-i proteja pe credincioşi de învăţături false. Totuşi, cu timpul, fondatorii iniţiali mor şi numărul membrilor creşte. Membrii activi şi cu influenţă ai acestor organizaţii mai curând sau mai târziu ar putea scăpa din vedere scopul iniţial al formării asocierii sau organizaţiei. Lipsindu-le credinţa în capacitatea lui Isus de a satisface nevoile discipolilor săi sau mişcaţi poate de un simţ al responsabilităţii ori atraşi de ocazii de câştig financiar, putere sau prestigiu, ei s-ar putea ascunde îndărătul obiectivelor nobile afirmate în statut ale organizaţiei şi să manevreze lucrurile aşa încât să câştige control sporit asupra altora. Consecinţele teribile care rezultă în cele din urmă când acest proces se maturează sunt scrise cu sânge şi lacrimi în paginile istoriei. Liderii acestor organizaţii ar putea pretinde că îl reprezintă pe Cristos şi să insiste că au autoritate să vorbească în numele lui. Declarând că au dreptul să interpreteze Biblia, ei îl elimină prin excludere pe oricine nu este de acord cu interpretările lor. Ei şi-ar putea pune vederile proprii în locul mesajului pur al Bibliei şi şi-ar putea spori numărul de membri prin mijloace omeneşti cum ar fi promisiunea siguranţei în cadrul organizaţiei. Ei ar putea să-şi menţină numărul de membri prin şantaj, constrângere sau ameninţări, să impună reguli şi regulamente pentru aceştia, să ceară loialitate şi sprijin financiar, şi să bage groaza în persoanele sincere prin tirania autorităţii. Toate aceste acţiuni îi aduc mare dezonoare lui Isus Cristos. După ce a descris pe larg tipul de conduită iubitoare pe care aveau s-o manifeste adevăraţii lui continuatori, Isus a avertizat: “Păziţi-vă de profeţii falşi, care vin la voi în haine de oi, dar care în interior sunt lupi răpitori”. El a spus că “oamenii aceştia” pot fi recunoscuţi după conduita sau “roadele” lor, nu ca şi organizaţie , ci ca şi indivizi (Mat. 7:15-20). Iată de ce creşterea sau mărimea organizaţiei nu arată neapărat aprobarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru că Isus a spus că “se vor ridica mulţi profeţi falşi şi îi vor induce în eroare pe mulţi” (Mat. 24:11).

Organizaţiile nu sunt rele în sine. Ele pot canaliza resursele ca timpul, energia şi banii. În mâini rele însă, o organizaţie religioasă ar putea folosi aceste resurse în alte scopuri decât onorarea lui Isus Cristos. Dacă unii din membrii lor aleg să-şi urmeze conştiinţa în locul conducerii organizaţiei, pot ajunge în dezacord cu ceilalţi membri ai organizaţiei. În acest caz, liderii i-ar putea ameninţa, cataloga drept „periculoşi” pentru ceilalţi membri sau excomunica. Acest lucru nu este ceva nou. Dacă membrii unei organizaţii religioase ne urăsc sau ne numesc „apostaţi” din cauză că alegem în mod conştient să-l urmăm pe Dumnezeu şi pe Fiul său, mai degrabă decât pe liderii organizaţiei, şi ca rezultat ne exclud din asocierea lor, ne putem aminti cuvintele consolatoare ale lui Isus:

„Fericiţi sunteţi voi când oamenii vă urăsc şi când vă exclud şi vă defăimează şi vă resping numele ca fiind rău, din cauza Fiului omului. Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săltaţi, pentru că, iată, recompensa voastră este mare în cer” (Luca 6:22, 23; compară 3 Ioan 9, 10).

Petru a afirmat: “Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice naţiune, omul care se teme de el şi practică dreptatea este demn de a fi acceptat de el” (Fap. 10:34, 35). Pavel a adăugat: “[Dumnezeu] nu este departe de nici unul dintre noi” (Fap. 17:26, 27). Răspunsul nostru către Dumnezeu poate apărea în orice loc, în orice timp, şi trebuie să se întâmple pe o bază personală. Dumnezeu ne-a cumpărat pe fiecare dintre noi ca indivizi cu sângele Fiului său. El vrea ca fiecare dintre noi să ne căim personal de păcatele noastre, să acceptăm iertarea şi să venim la Isus. “Veniţi la mine”, a spus Isus,”…şi eu vă voi înviora.” (Mat. 11:28).

Unde să ne ducem de aici?

Biblia spune că Dumnezeu le-a vorbit oamenilor prin profeţi în timpurile precreştine şi prin Fiul său în era creştină. Nu există absolut nici o dovadă niciunde în Biblie care să dea măcar de înţeles că Dumnezeu a stabilit vreodată sau a lucrat printr-un grup mic de slujitori ca reprezentanţi speciali care să acţioneze regulat ca administratori ai săi, revelând mesajele sau voinţa lui expresă către restul poporului său fidel. Iată de ce nu există nici măcar un singur îndemn în Biblie pentru slujitorii lui Dumnezeu să identifice sau să manifeste loialitate, fidelitate ori obedienţă faţă de un asemenea grup reprezentativ aprobat. Nu ne putem transfera responsabilitatea personală faţă de Dumnezeu unei alte persoane şi, aşa cum am văzut, o organizaţie nu poate prelua responsabilitatea pentru nici un lucru. Pavel a spus: “Fiecare dintre noi îi va da socoteală despre sine lui Dumnezeu” (Rom. 14:12). În ziua în care va trebui să dăm socoteală lui Dumnezeu pentru modul cum am trăit, loialitatea faţă de o organizaţie nu va fi un substitut pentru credinţa în Dumnezeu şi consecinţa acesteia, conduita creştină bună faţă de alţii, în special faţă de continuatorii lui Isus. Concluziile prezentate aici, dacă sunt acceptate, ar putea crea o problemă pentru persoanele care ar dori să nu continue asocierea cu organizaţia Watchtower. Dacă aleg să plece, s-ar putea întreba unde să se ducă. Chiar dacă au dezacorduri doctrinare serioase cu organizaţia Watch­tower, ei ar putea lua în calcul pur şi simplu să rămână cu ea, deoarece consecinţele plecării, în special pe motive de doctrină, vor include aproape sigur respingerea de către prieteni şi familie, plus defăimare şi bârfă. Plecarea ar putea părea că nu merită, având în vedere acest tratament rău, mai ales dacă se pleacă în căutarea “adevărului” la alt grup sau biserică şi acolo se descoperă că noua biserică are unele doctrine corecte, dar nu “întregul adevăr”. Căutarea după “adevăr” între organizaţiile religioase ar putea fi infructuoasă şi frustrantă. Cu siguranţă însă aceasta nu este nici singura, nici cea mai bună alternativă. În realitate problema n-ar trebui să fie nicidecum aceea de a alege între organizaţii. De ce nu? Publicaţiile Watchtower învaţă că religia adevărată trebuie să înveţe tot adevărul, că dacă numai o singură învăţătură este incorectă, întreaga masă de învăţături este suspectă. În concepţia Watchtower, “adevărul” constă din “învăţături corecte” sau “explicaţii exacte” care par să corespundă realităţii, interpretări care pot fi sprijinite sau “dovedite” prin raţionamente ale minţii, folosind referinţele biblice ca sprijin în acelaşi mod în care un om de ştiinţă sau un matematician ar putea încerca să explice procesele din universul fizic argumentând cu ajutorul axiomelor matematice ori fizice acceptate.

Această abordare nu poate fi folosită pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Pavel ne-a prevenit să nu privim cunoştinţa în acest fel: “cunoştinţa îngâmfă, insă iubirea zideşte. Dacă cineva crede că a dobândit cunoştinţă despre un lucru, nu îl cunoaşte încă aşa cum ar trebui să-l cunoască. Dar dacă cineva îl iubeşte pe Dumnezeu, acela este cunoscut de el.” (1 Cor. 8:1-3). Pavel clarifică că faptul de a-l iubi pe Dumnezeu este cu mult mai important decât ceea ce ştim despre unele fapte sau pasaje biblice. Nici o persoană sau grup de persoane, şi astfel nici o organizaţie, biserică sau grup religios nu cunoaşte toate lucrurile despre Dumnezeu sau căile lui. Astfel nimeni nu poate găsi “adevărul care conduce la viaţă veşnică” căutând explicaţia “corectă” a pasajelor biblice sau “dovedind” poziţii doctrinare. “Adevărul”, în sens biblic, pur şi simplu nu se găseşte în aceste lucruri. Isus a spus: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin intermediul meu” (Ioan 14:6). În consecinţă, cunoaşterea “adevărului” în sensul Bibliei trebuie să înceapă prin formarea unei relaţii cu Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, prin acceptarea simplă a lui ca Salvator, Mediator, Domn şi Rege, şi prin invitarea lui în viaţa personală (1 Cor. 3:11; Apoc. 3:20). Când mulţi dintre discipolii lui Isus l-au părăsit din cauză că nu au înţeles unele din învăţăturile lui, el i-a întrebat pe cei doisprezece: „Nu vreţi să vă duceţi şi voi, nu?” Petru a replicat: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvinte de viaţă veşnică; şi noi am crezut şi am ajuns să ştim că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu” (Ioan 6:67-69). Apostolii lui Isus nu aveau să-l părăsească ca să se ducă altundeva în căutarea „adevărului”. Răspunsul lui Petru la întrebarea lui Isus arată că el a înţeles în ce consta problema: nu unde să plece, ci în cine să aibă încredere. Apostolii ştiau că nu se puteau încrede în nici o altă persoană sau grup de persoane să le dea învăţături care să ducă la viaţă veşnică. Apostolul Ioan ne asigură că nouă ne-a fost dată înţelegere “pentru a ajunge să-l cunoaştem pe Cel adevărat. Şi noi suntem în comuniune cu Cel adevărat, prin intermediul Fiului său Isus Cristos. Acesta [Cel adevărat] este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică” (1 Ioan 5:20). Ioan a continuat: “Copilaşilor, păziţi-vă de idoli” (v. 21). De ce acest avertisment? Este atât de uşor să urmăm alte persoane sau sisteme religioase în locul lui Isus Cristos. Publicaţiile Watchtower se referă la organizaţie în aceiaşi termeni pe care Biblia îi foloseşte pentru a se referi la Isus Cristos. Martorii spun că ei sunt “în/la adevăr” ca să dea de înţeles că sunt “în organizaţie”.  Organizaţia este prezentată ca administrând sau având grijă de “toate interesele Regelui” pe pământ, lucruri despre care Isus a spus că se va ocupa în mod personal. A atribui unei organizaţii asemenea capacităţi ca faptul de a fi un canal al spiritului lui Dumnezeu, al binecuvântărilor şi îndrumării, singura sursă de învăţătură pură, conducere aprobată şi protecţie contra duşmanilor, este nimic mai puţin decât idolatrie (comp. Exod 32:4). Iar cei ce îndreaptă atenţia spre o organizaţie în locul lui Cristos Isus sunt în mod clar profeţi falşi. Nu trebuie să ne lăsăm induşi în eroare de pretenţiile de autoritate ale nici unui om sau grup de oameni. Dacă a fost dat cineva care să fie urmat, atunci acesta este doar Isus Cristos. El a primit “toată autoritatea în cer şi pe pământ” în acest scop (Mat. 28:18). Bazaţi pe această fundaţie fermă, să căutăm asociere cu alţi creştini. Dumnezeu ne va ajuta cu siguranţă să găsim alţi creştini adevăraţi cu care să împărtăşim bucuria curată a apartenenţei, să simţim dragostea lui Isus şi să fim călăuziţi de spiritul lui Dumnezeu şi de Biblie spre beneficiul nostru etern.

Buna, ma numesc Dana-Carisma Profetoiu, am 33 de ani si sunt din Arad. Sper sa va placa articolele publicate in blogul meu. Pa-pa !

Adunarea lui Dumnezeu
sau
Isus este de ajuns

De C.H. MACKINTOSH

Intr-o vreme ca aceasta, cand aproape fiecare invatatura devine centrul unei noi asocieri, simtim si mai mult nevoia de a avea convingeri lucrate in noi chiar de Dumnezeu, despre ceea ce este in adevar Adunarea lui Dumnezeu. Traim intr-un secol de activitate intelectuala neobisnuita; de aici nevoia de a studia Cuvantul lui Dumnezeu cu calm si cu rugaciune.
Acest Cuvant- binecuvantat sa fie Autorul lui! – este ca o stanca in mijlocul oceanului gandirii omenesti; astfel, el ramane neclintit in furtuni, cum si atunci cand valurile inspumate izbesc in el neincetat. Aceasta stanca nu numai ca ramane ea insasi neclintita, dar impartaseste neclintirea ei tuturor acelora care stau pe ea. Ce har, ca in felul acesta ramanem nezdruncinati de framantarile oceanului furtunos si gasim liniste si odihna pe „stanca veacurilor”!
Negresit, aceasta este o mare binecuvantare. Daca n-am avea „legea si marturia”, unde am fi? Unde am merge? Si ce am face? Ce intuneric! Ce incurcatura! Ce nedumerire! Zeci de mii de glasuri felurite ajung uneori la urechile noastre si fiecare din ele pare ca vorbeste cu o astfel de autoritate, incit – daca nu esti bine invatat si bine intemeiat pe Cuvant- e primejdie sa fii darimat sau cel putin clatinat si tulburat. Unul spune ca asa e bine; altul ca altfel e bine; al treilea ca toate sint bune, iar al patrulea ca nimic nu e bun. In privinta atitudinii fata de Biserica sau Adunare, vom intalni crestini care merg intr-un loc, altii care merg intr-alt loc, unii care merg pretutindeni si altii care nu se duc nicaieri.
Fata de aceasta stare de lucruri ce este de facut? E cu neputinta ca pretutindeni sa fie bine. Si totusi exista negresit ceva asa cum trebuie. E imposibil sa fim obligati sa traim in greseala, in intuneric sau in nesiguranta. „Este o carare” – binecuvantat fie Dumnezeu! – cu toate ca pasarea de prada n-o cunoaste, ochiul vulturului n-a zarit-o, cele mai trufase animale n-au calcat pe ea si leul n-a trecut niciodata pe dinsa”. Unde este aceasta cale sigura si binecuvantata? Ascultati raspunsul lui Dumnezeu: „Iata, frica de Domnul, aceasta este intelepciunea; departarea de rau este pricepere” (Iov 28.28).
De aceea, cu teama de Domnul, in lumina adevarului Lui care nu poate gresi niciodata si intr-o umila dependenta de invatatura Duhului Sfint, pornim la cercetarea subiectului aratat la inceputul acestei scrieri. Domnul sa faca sa nu ne incredem deloc in gandurile noastre sau in gandurile vreunui om, ci cu sinceritate sa ne lasam invatati numai de Dumnezeu!
Dar, pentru a trata cu folos acest subiect atit de insemnat despre Adunarea lui Dumnezeu, trebuie mai intii sa stabilim un fapt si in al doilea rind sa punem o intrebare. Faptul e acesta: exista intr-adevar pe pamint o Adunare a lui Dumnezeu. Iar intrebarea e urmatoarea: Ce este aceasta Adunare?
I

In primul rind sa vedem faptul. Exista pe pamint ceva care se numeste si care este Adunarea lui Dumnezeu. Negresit, acesta este un fapt foarte insemnat: Dumnezeu are o adunare pe pamint. Departe de mine gindul ca aceasta ar fi vreo organizatie omeneasca, asa cum sint: biserica ortodoxa, biserica Romei, biserica anglicana, biserica scotiana sau diferitele sisteme iesite din ele, alcatuite si modelate de mana omeneasca si sustinute prin mijloacele omului.
Adunarea lui Dumnezeu e formata prin Duhul Sfint. in jurul persoanei Fiului lui Dumnezeu, ca sa adore pe Dumnezeu Tatal si sa aiba partasie cu El. Posibilitatea de a recunoaste si de a pretui aceasta Adunare este cu totul altceva si depinde de starea noastra duhovniceasca, de dezbracarea de noi insine, de zdrobirea vointei noastre si de supunerea noastra ca de copil fata de autoritatea Sfintei Scripturi.
Daca incepem cercetarile noastre despre Adunarea lui Dumnezeu cu sufletul plin de ginduri formate mai dinainte si de anumite preferinte personale sau daca recurgem la lumina tremuratoare a invataturilor, parerilor si traditiilor omenesti, atunci sa fim siguri ca nu vom ajunge la adevar.
Ca sa recunoastem Adunarea lui Dumnezeu, trebuie sa fim invatati numai si numai de Cuvantullui Dumnezeu si sa ne lasam calauziti de Duhul lui Dumnezeu; caci ceea ce s-a spus despre copiii lui Dumnezeu, se poate spune si despre Adunarea lui Dumnezeu: „Lumea n-o cunoaste”.
Prin urmare, daca in vreun fel oarecare santem cirmuiti de duhul lumii; daca sintem porniti sa ridicam in slavi pe om; daca umblam sa ne aratam pe noi insine in fata oamenilor; daca tinem sa dobandim un loc atragator, adica o situatie de mare renume care este insa o piedica pentru sufletul nostru, atunci mai bine sa parasim cercetarile noastre despre Adunarea lui Dumnezeu si sa ne cautam locul in acele forme ale organizatiei omenesti care se potrivesc mai mult cu felul nostru de a gindi sau cu convingerile noastre intime.
Mai mult, daca tinta noastra este sa gasim o ceata religioasa in care sa fie pretuit Cuvantullui Dumnezeu sau in care sa se gaseasca in mod sigur copii ai lui Dumnezeu, dorinta aceasta ni se poate implini, caci putem gasi in crestinatate o ceata care sa aiba unul din aceste lucruri, ba chiar pe amindoua.
In sfirsit, daca urmarim doar sa facem tot binele pe care sintem in stare sa-l facem, fara sa cercetam cum il facem; daca sintem gata sa intoarcem cuvintele lui Samuel si sa le facem sa sune asa: „Jertfele fac mai mult decit ascultarea si grasimea berbecilor mai mult decit pazirea Cuvintului Lui”, atunci este mai mult decit nefolositor sa ne urmam cercetarile privitoare la Adunarea lui Dumnezeu, cu atit mai mult cu cit aceasta Adunare nu poate fi descoperita si incuviintata decit de unul care a invatat sa fuga de zecile de mii de cai inflorite, croite de oameni si sa-si supuna constiinta, inima, priceperea si toata fiinta sa morala celei mai inalte autoritati care e aratata in cuvintele: „Asa vorbeste Domnul”.
Cu alte cuvinte, ucenicul supus stie ca exista o Adunare a lui Dumnezeu si numai el e in stare – datorita harului – s-o gaseasca si sa recunoasca faptul ca locul sau este acolo. Acela care studiaza Scriptura cu pricepere simte foarte bine deosebirea care exista intre un sistem intemeiat, alcatuit si carmuit de intelepciunea si vointa omului si aceasta Adunare, care se strange in jurul lui Hristos Domnul si e cirmuita de El. Deosebirea e mare de tot: ca dintre Dumnezeu si om!
Dar cineva ar putea sa ceara dovezi din Biblie despre faptul ca exista pe pamint o Adunare a lui Dumnezeu. Foarte bine. Le vom aduce indata. Ba chiar sa ne fie ingaduit s-o spunem: fara autoritatea Scripturii, toate cele spuse despre lucruri ca acestea sint fara valoare. Asadar, ce spune Cuvintul?
Nu trebuie sa ne lasam inspaimintati si abatuti de la adevar in privinta acestui subiect prin faptul ca biserica Romei a incercat sa-si intemeieze monstruoasele-i pretentii pe textul din Matei 16.13-l9. Aceasta biserica nu este Adunarea lui Dumnezeu, intemeiata pe Stanca, pe Hristos si strinsa in numele Lui; ea inseamna lepadarea de credinta; ea este intemeiata pe un muritor slab si cirmuita de traditii si invataturi omenesti. Asadar, nu trebuie sa ne lasam lipsiti de realitatea care vine de la Dumnezeu prin falsificarile acestei realitati facute de Satan. Dumnezeu isi are Adunarea Sa pe pamint si noi sintem raspunzatori s-o recunoastem si sa ne gasim locul in ea.
Aceasta cere un ochi simplu, o vointa supusa, un duh smerit.
Cititorul sa fie insa sigur ca ii sta la indemina har sa ajunga la o siguranta dumnezeiasca cu privire la locul sau in Adunarea lui Dumnezeu, tot asa cum i-a stat ori ii sta si cu privire la adevarul despre propria sa mintuire prin singele Mielului; si n-ar trebui sa fie multumit fara aceasta.
Eu n-as putea sa fiu multumit traind un ceas fara siguranta ca sunt – in duh si in felul de a gindi – un om caree fac parte din Adunarea lui Dumnezeu. Zic „in duh si in felul de a gindi”, pentru ca s-ar putea intimpla sa ma aflu intr- un loc unde nu se gaseste nici o aratare locala a Adunarii; in acest caz, trebuie sa ma multumesc sa am doar partasie in duh cu toti aceia care stau pe terenul Adunarii lui Dumnezeu si sa ma indrept catre El, pentru a-mi da posibilitatea sa ma pot bucura de harul de a fi la un loc cu poporul Lui, pentru a gusta binecuvintarile Adunarii Lui si totodata pentru a ma face partas la sfintele ei indatoriri.
Iata ceea ce simplifica chestiunea intr-un chip uimitor: daca nu pot sa am chiar Adunarea lui Dumnezeu, nu voi avea nimic mai putin. Nu mi-e de ajuns sa ma duc la o adunare religioasa, unde sint citiva crestini, unde se predica Evanghelia si unde se urmeaza rinduielile obisnuite. Trebuie sa fim incredintati, prin autoritatea Cuvintului si Duhului Sfint, ca aceasta adunare se stringe pe temeiul adevarului privitor la Adunarea lui Dumnezeu, ale carei trasaturi le poarta; altfel, nu pot s-o recunosc. Da, pot recunoaste pe copiii lui Dumnezeu care sint acolo, daca ei vor sa-mi ingaduie aceasta dincolo de barierele sistemului lor religios; dar acest sistem nu pot sa-l recunosc, nici sa-l incuviintez in vreun fel.
Daca as face altfel, ar fi ca si cum as spune ca e totuna sa-mi iau locul in Adunarea lui Dumnezeu sau intr-un sistem omenesc, ca si cum as recunoaste autoritatea Domnului Hristos sau autoritatea omului, ca si cum m-as pleca inaintea Cuvintului lui Dumnezeu sau inaintea parerilor omenesti.
Fara indoiala, multi se vor mira auzind aceste lucruri si vor spune ca asta inseamna bigotism, prejudecata, ingustime de vederi, intoleranta si cite altele. Aceasta insa nu trebuie sa ne intristeze prea mult. Tot ce avem noi de facut este sa aratam adevarul cu privire la Adunarea lui Dumnezeu si sa ramanem alipiti de acest adevar cu toata inima, cu toata taria si cu orice pret. Daca Dumnezeu are o Adunare – si Scriptura marturiseste lucrul acesta – atunci eu trebuie sa fiu acolo, si nu in alta parte.
Fara indoiala, fiecare trebuie sa recunoasca aceasta: acolo unde se afla mai multe sisteme care vin in conflict unele cu altele, ele nu pot sa fie toate de la Dumnezeu. Atunci ce e de facut? Sa ma multumesc sa aleg din doua pe cel mai putin rau? Atunci ce sa fac? Raspunsul este simplu, aratat limpede: ori Adunarea lui Dumnezeu, ori nimic.
Daca acolo unde locuiesti se gaseste o adunare care poarta trasaturile Adunarii lui Dumnezeu, bine; alipeste-te de ea! Daca nu, multumeste-te sa fii in partasie de duh cu toti aceia care, cu umilinta si credinciosie, marturisesc si ocupa aceasta sfinta pozitie. Unii socotesc ca cei care incuviinteaza totul si merg impreuna cu toate si cu toti sint „oameni cu vederi largi”. Poate e foarte usor si foarte placut sa fii intr-un loc unde e ingaduita vointa fiecaruia si unde sint lasate la o parte framantarile constiintei; unde poti pastra ce-ti place si unde te poti duce unde vrei. Toate acestea par lucruri atragatoare, deci vrednice de primit; la sfirsit insa se va vedea amaraciune si lipsa de roade, iar in ziua Domnului totul va arde – cum ard lemnul, finul si paiele – caci nu pot rezista la focul judecatii.
Dar sa continuam cu aratarea dovezilor din Biblie. In Faptele Apostolilor – sau mai bine zis in Faptele Duhului Sfint – gasim intemeiata Adunarea cu adevarat. Un loc sau doua vor fi de ajuns, ca sa dovedim aceasta: „Toti impreuna erau nelipsiti de la templu in fiecare zi; fringind piinea acasa isi luau hrana cu bucurie si curatie de inima, laudind pe Dumnezeu si fiind placuti inaintea intregului popor. Si Domnul adauga, in fiecare zi, la numarul lor, pe cei care trebuiau sa fie mintuiti” (Faptele Apostolilor 2.46-47).
Asa era mersul lucrarii pe vremea apostolilor: simplu, original. Cand o persoana se intorcea la Dumnezeu, isi lua locul in Adunare; nu era nici o greutate sa fie primita; nu erau nici secte, nici partide – care sa se pretinda fiecare o biserica, avind cauza ei sau interesul ei particular. Nu era decit Adunarea lui Dumnezeu, unde El locuia, lucra si cirmuia. Nu era un sistem format dupa vointa, judecata sau constiinta omului. Omul nu pornise inca sa intemeieze o biserica. Era numai lucrarea lui Dumnezeu. Numai in seama lui Dumnezeu si in puterea Lui era sa adune la un loc pe cei mintuiti si sa mintuiasca pe cei imprastiati.
Singurul teren adevarat pe care se pot aduna cei credinciosi este aratat in aceasta marturisire insemnata: „Este un singur trup, un singur Duh” (Efeseni 4.4). „Noi, care sintem multi, sintem o singura piine, un singur trup, caci toti luam parte la acea singura piine” (I Corinteni 10.17). Daca Dumnezeu declara ca nu este decit „un singur trup”, este impotriva Lui sa fie mai multe trupuri, secte sau denumiri. Chiar cand intr-o localitate nu este numarul intreg de credinciosi care poate fi numit „trupul lui Hristos” sau „Adunarea lui Dumnezeu”, totusi credinciosii de acolo trebuie sa se adune pe terenul acestui „trup” si al acestei „adunari” si pe nici un alt teren. Atragem deosebita atentie cititorilor asupra acestui principiu, care ramane in toate timpurile, in toate locurile si in toate imprejurarile. Starea de ruina a bisericii marturisitoare nu atinge acest principiu. A fost adevarat – din ziua Cincizecimii; este adevarat – in vremea de fata; si va fi adevarat – pina ce Biserica va fi rapita, ca sa intimpine pe Capul si Domnul ei – ca este un singur trup.
Toti credinciosii fac parte din acest trup si ar trebui ca ei sa se adune calauziti de acest principiu si de nici unul altul.
Pentru ce – intrebam noi – ar fi altfel in vremea de fata? Pentru ce oamenii nascuti din nou ar cauta altceva in afara sau deosebit de Adunarea lui Dumnezeu? Nu e de ajuns sa fii in Adunarea Lui?
Locul unde Se afla, lucreaza si cirmuieste El nu e tocmai locul unde trebuie sa fie toti ai Lui? Fara indoiala. Ar trebui sa se multumeasca ei cu altceva? Nu, fireste. Mai spunem raspicat inca o data: „Ori Adunarea lui Dumnezeu, ori nimic”.
Este adevarat ca s-au aratat decaderea, ruina si lepadarea de credinta. Valul amenintator al ratacirii a smuls multe din vechile hotare ale Adunarii. Intelepciunea omului si vointa lui sau, daca vreti, priceperea, judecata si constiinta lui au fost la lucru in chestiunile privitoare la biserica si urmarea acestui fapt se arata ochilor nostri in sectele si partidele care aproape nu se mai pot numara in vremea de fata. Totusi noi indraznim sa spunem ca Adunarea e totdeauna Adunare, cu toata decaderea, cu tot pacatul si cu toata incurcatura care au urmat. Greutatea de a ajunge sa cunosti Adunarea poate sa fie mare, dar realitatea ei odata gasita e neschimbata si neschimbatoare. Pe timpul apostolilor, Adunarea si-a inaltat capul cu hotarire, lasind in urma ei pe de o parte tinutul intunecos al iudaismului, iar pe de alta parte paginismul. Nu era cu putinta sa se fi inselat atunci cineva cu privire la ea; ea era o mare realitate; o ceata de oameni vii, in mijlocul carora locuia Dumnezeu; o ceata de oameni adunati, stapiniti si calauziti de Duhul Sfint in asa fel, incit, daca intra vreun necredincios sau vreun nestiutor, acesta era incredintat de toti si nevoit sa recunoasca faptul ca Dumnezeu era acolo (cititi cu luare aminte 1 Corinteni 12 si 14).
Aceasta Adunare ne este aratata in Faptele Apostolilor ca o realitate istorica. Apoi, venind la epistolele lui Pavel, vedem ca apostolul se adreseaza Adunarii in sapte locuri diferite si anume: la Roma, la Corint, in Galatia, la Efes, la Filipi, la Colose si la Tesalonic; in sfirsit, la inceputul Apocalipsei e vorba de niste epistole catre sapte adunari diferite. In toate aceste locuri, Adunarea lui Dumnezeu era un lucru vazut, simtit, real, intemeiat si pastrat de Dumnezeu insusi. Nu era o organizatie omeneasca, ci un asezamint dumnezeiesc, o marturie, un sfesnic pentru Dumnezeu in fiecare loc.
Iata atitea dovezi biblice despre faptul ca Dumnezeu are pe pamint o adunare strinsa manunchi, locuita si cirmuita de Duhul Sfint, care e singurul si adevaratul loctiitor al lui Hristos pe pamint.
Faptele Apostolilor, in mod istoric, ne infatiseaza Adunarea; epistolele in mod formal se adreseaza Adunarii. Toate acestea sint clare de tot. Si tinem s-o spunem apasat: pentru intelegerea acestui subiect, n-avem nevoie de nici un alt glas decit de glasul Sfintei Scripturi, intelepciunea omeneasca sa taca, fiindca n-o recunoastem; traditia sa nu-si inalte glasul, fiindca n-are trecere inaintea ochilor nostri; parerea multimii si ceea ce pare potrivit cu imprejurarile sa nu se astepte sa le bagam in seama. Noi credem ca Sfintele Scripturi sint de ajuns, caci ele cuprind tot ce trebuie, ca sa faca desavirsit pe omul lui Dumnezeu si cu totul pregatit pentru orice lucrare buna (2 Timotei 3.16-l7). Cuvantul lui Dumnezeu ori este de ajuns, ori nu este de ajuns. Noi credem ca este mai mult decit de ajuns pentru tot ce este necesar Adunarii lui Dumnezeu. Nici n-ar putea fi altfel cand insusi Dumnezeu este autorul lui. Ori tagaduim divinitatea Bibliei, ori recunoastem ca Biblia este de ajuns. Nu e cale de mijloc. Este cu neputinta ca Dumnezeu sa fi scris o carte nedesavirsita, o carte cu lipsuri.
Acesta este un principiu foarte serios in legatura cu subiectul nostru. Multi scriitori protestanti, atacand papismul, au pastrat autoritatea Bibliei si invatatura ca ea este de ajuns; ni se pare insa ca ei sint totdeauna descoperiti cand adversarii lor intorc atacul si le cer o dovada luata din Scriptura in sprijinul unor lucruri incuviintate si primite de bisericile protestante.
Intr-adevar, in bisericile protestante sint primite si practicate multe lucruri care nu se bucura de incuviintarea Cuvintului; si cand viclenii si inteligentii aparatori ai papismului au atras atentia asupra acelor lucruri si au cerut sa li se raspunda pe ce autoritate biblica se intemeiaza ele, atunci slabiciunea protestantismului a fost data la iveala in chip izbitor. Daca la un moment dat, intr-o privinta oarecare ne invoim sa apelam la traditie sau la ceea ce este bine vazut de multime, cine va putea sa arate hotarele unde trebuie sa ne oprim? Daca ne este ingaduit ca intr-o privinta oarecare sa ne departam de Scriptura, pina unde putem sa mergem in aceasta directie? Daca in vreo privinta admitem autoritatea traditiei, cine trebuie sa-i hotarasca intinderea? Daca parasim calea ingusta a descoperirii dumnezeiesti si intram in cimpul intins si incurcat al traditiei omenesti, atunci n-are dreptul fiecare sa aleaga ce vrea? Intr-un cuvint, este cu neputinta sa te poti impotrivi sustinatorilor catolicismului roman, stind pe alt teren decit pe acel al Adunarii lui Dumnezeu, unde se recunoaste ca Scriptura, numele lui Isus si puterea Duhului Sfint sint de ajuns. Dumnezeu sa fie binecuvantat!
Adunarea isi are drept temelie „Piatra cea vie”, cu toate ca o aratare locala a acestei Adunari poate sa fie numai „doi sau trei adunati numele lui Isus” – deci o ceata slaba, saraca, fara renume, „gunoaiele pamintului”, „lepadatura tuturor”.
Este bine sa fim lamuriti si hotariti in privinta acestui subiect. Fagaduinta lui Hristos nu poate lipsi niciodata. Binecuvantat sa fie numele Lui! El S-a coborit pina la cel mai mic numar posibil la care poate fi redusa Adunarea Lui: chiar la doi. El e plin de indurare! El impartaseste tot prestigiul, toata valoarea si toata puterea Numelui Sau dumnezeiesc si nemuritor unui mic numar de credinciosi neinsemnati, adunati in jurul Lui. E limpede de tot, pentru cine vrea sa inteleaga cum trebuie, ca Domnul Isus, vorbind despre „doi sau trei”, nu Se gindea la acele intinse sisteme care s-au format in vremurile vechi, in evul mediu si in timpurile moderne, in rasarit si in apus, numarind pe ucenicii lor nu cu „doi sau trei”, ci cu imparatiile, provinciile si parohiile. E clar de tot ca o tara intreaga botezata si „doua sau trei” suflete vii, adunate in numele lui Isus, nu inseamna si nu pot sa insemne acelasi lucru. Crestinatatea botezata e un lucru, iar Adunarea lui Dumnezeu este altul. Vom vedea in curind ce este aceasta din urma si spunem deslusit ca ele nu sint si nu pot sa fie totuna. De obicei lumea le confunda, cu toate ca nu exista doua lucruri care sa fie mai bine deosebite intre ele ca acestea.
Daca vrem sa stim prin ce icoana inchipuitoare (simbol) infatiseaza Hristos lumea botezata, n-avem decit sa ne gindim la „grauntele de mustar” ajuns copac mare si la „aluatul” – de la Matei 13. Cel dintii ne arata cum este in afara „imparatia cerurilor”, cel de al doilea ne arata cum este inauntru aceasta imparatie. Aceasta, la obirsie, fusese intemeiata in adevar si in curatie, dar, prin lucrarea primejdioasa a lui Satan, a ajuns inauntru ceva stricat. In afara, e adevarat – se arata populara, are o infatisare mareata si se intinde pina departe pe pamint, adunind tot felul de oameni sub umbra stapinirii ei. Aceasta este lectia – simpla, dar foarte serioasa – pe care, printr-o intelegere duhovniceasca, o invatam de la „grauntele de mustar” si de la „aluatul” de la Matei 13.
Iar noi adaugam ca, numai invatind bine aceasta lectie, capatam destoinicia de a face deosebirea necesara intre „imparatia cerurilor” si „Adunarea lui Dumnezeu”.
Cea dintii poate fi asemanata cu o mlastina intinsa, a doua cu o girla care curge strabatind mlastina si deci in primejdie neintrerupta sa-si piarda caracterul ei deosebit, amestecandu-se cu apa inconjuratoare a mlastinei.
A confunda cele doua lucruri inseamna a da o lovitura de moarte oricarei discipline sfinte si, ca urmare, curatiei din Adunarea lui Dumnezeu.
Daca „imparatia” si „Adunarea” inseamna unul si acelasi lucru, atunci cum trebuie sa lucram in cazul „raului” de la 1 Corinteni 5? Apostolul ne spune sa-l dam afara. Dar unde trebuie sa-l punem? Domnul nostru insusi ne-a spus lamurit: „Tarina este lumea”; si apoi, in Ioan 17, El spune ca ai Lui nu sint din lume. Aceasta limpezeste bine totul. Cu toate acestea, oamenii zic – chiar fata de declaratia Domnului nostru, ca tarina e biserica – ca neghina si griul – nelegiuitii si cei credinciosi – trebuie sa creasca impreuna si deci nu trebuie despartite sub nici un cuvint. Astfel invatatura limpede si precisa a Duhului Sfint din l Corinteni 5 este pusa in opozitie vadita cu invatatura tot asa de lamurita si de precisa a Domnului nostru din Matei 13; si aceasta vine de acolo ca se confunda cele doua lucruri deosebite si anume: „imparatia cerurilor” si „Adunarea lui Dumnezeu.
Subiectul pe care il tratez aici nu-mi ingaduie sa ma ocup mai mult de chestiunea „imparatiei cerurilor”. Deocamdata socotesc ca am spus de ajuns daca am reusit sa fac pe cititor sa-si dea seama de deosebirea dintre „imparatie” si „Adunare”. Acum vom cerceta ce este Adunarea. Duhul Sfint sa fie invatatorul nostru!
II

Cautind sa raspundem la intrebarea: ce este Adunarea lui Dumnezeu? – pentru a da claritate si precizie gindurilor noastre, vom incerca mai intii sa dam raspuns la urmatoarele patru intrebari:
1. Care este terenul pe care se stringe Adunarea?
2. Care este centrul in jurul caruia se stringe Adunarea?
3. Care este puterea prin care se stringe Adunarea?
4. Care este autoritatea de care asculta Adunarea in privinta stringerii ei?

1. Terenul pe care se stringe Adunarea lui Dumnezeu este mintuirea sau viata vesnica. Nu intram in Adunare ca sa dobindim mintuirea, ci intram in ea tocmai din pricina ca sintem mintuiti.
Una din invataturile (dogmele) cu care se mindreste Roma este aceasta: „in afara de Biserica nu este mintuire”. Da, dar noi, intorcand vorba lor, putem sa mergem mai departe si sa spunem: „In afara de adevarata Stanca – Hristos – nu este Biserica”. Dati la o parte Stanca si nu ramane decit o fabrica de ratacire si de stricaciune.
Ce inselaciune nenorocita sa crezi ca poti fi mintuit prin asa ceva! Dar, multumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru ca lucrurile nu stau astfel. Nu ajungem la Hristos prin Biserica, ci ajungem la Biserica prin Hristos. A rasturna aceasta ordine inseamna a da la o parte cu totul pe Hristos si a nu avea nici Stanca, nici Biserica, nici mintuirea. Trebuie sa intalnim pe Hristos ca pe Mintuitorul cel viu inainte de a avea a face cu Adunarea; asa se face ca unii au putut sa aiba viata vesnica si sa se bucure din plin de mintuire chiar cand nici nu exista o Adunare a lui Dumnezeu pe pamint.
E ceva care nu se mai intilneste in alta parte. In Vechiul Testament, nu se pomeneste. Pavel spune anume ca n-a fost descoperit in celelalte veacuri; era ascuns in Dumnezeu. Taina Bisericii n-a fost data sa fie cunoscuta pina ce a fost incredintata lui Pavel (cititi cu atentie Romani 16.25-26; Efeseni 3.3-11; Coloseni 1.24-27). Este adevarat – din fericire foarte adevarat – ca Dumnezeu avea un popor al Sau in vremurile Vechiului Testament, dar nu e vorba de poporul lui Israel, ci de un popor duhovnicesc, mintuit, facut viu, care traia prin credinta si care a mers in cer, unde e cunoscut sub numele de „duhurile celor drepti facuti desavirsiti” (Evrei 12.23). Cele doua limite ale istoriei pamintesti a Bisericii sint Cincizecimea (Faptele Apostolilor 2) si rapirea (l Tesaloniceni 4.16-l7).
Prinzind acest adevar, nu putem sa mai fim atit de naivi intr-o vreme ca aceasta, cand pretentiile clericale se ridica atit de sus. Biserica – in chip fals numita astfel – isi deschide bratele cu o dragoste inselatoare si invita bietele suflete impovarate de pacate, trudite si coplesite de lume, sa-si gaseasca adapost in sinul ei. Cu o darnicie vicleana, ea deschide usa comorilor ei si le pune la indemina sufletelor lipsite si indurerate. Si fireste, bogatiile au o puternica atractie pentru cei care nu stau pe „Stanca”. Ea are o preotie cu hirotonie care pretinde ca-si trage obirsia – printr-o linie neintrerupta – chiar de la apostoli. (Vai! cit de diferite sint cele doua capete ale liniei!) Ea are o jertfa continua. (Vai! o jertfa fara varsare de singe si deci fara valoare (Evrei 9.22). Ea are slujbe stralucitoare: dar – vai! – ele isi au obirsia in umbrele unor timpuri trecute, umbre care au fost inlocuite pentru totdeauna prin Persoana, lucrarea si slujba vesnicului Fiu al lui Dumnezeu, al carui nume fara seaman sa fie binecuvantat in veci!
Credinciosul are un raspuns care poate fi socotit cea mai potrivita incheiere fata de pretentiile si fagaduintele sistemului roman. Iata-l: el a gasit totul in Mintuitorul Cel rastignit si inviat. Ce nevoie mai are credinciosul de jertfa liturghiei? El este spalat cu singele lui Hristos. Ce nevoie mai are el de un biet preot pacatos, muritor, care nu se poate mintui pe sine? El are ca mare-preot pe Fiul lui Dumnezeu. Ce nevoie mai are el de slujbele facute cu atita fast? El isi aduce inchinarea in duh si in adevar – chiar in Locul Preasfint, unde intra prin singele lui Isus.
Dar nu numai cu catolicismul roman avem a face cand este vorba de desfasurarea primului punct. Tare mi-e teama ca, afara de catolicii romani, vor mai fi mii de oameni care, in inimile lor, privesc la Biserica, daca nu pentru mintuire, cel putin ca si cum ea ar fi un pas ca sa ajunga la aceasta.
Asa fiind, este de mare insemnatate sa intelegem bine ca terenul pe care se stringe Adunarea lui Dumnezeu este mintuirea sau viata vesnica; astfel ca, oricare- ar fi scopul acestei Adunari, el nu e citusi de putin acela de a procura membrilor ei mintuirea, intrucit toti acestia sint mintuiti inainte de a-i trece pragul.
Adunarea lui Dumnezeu este – de la un capat si pina la altul – o casa de oameni mintuiti. Ce fapt binecuvantat! Ea nu este un asezamint lasat cu scopul de a se ingriji de mintuirea pacatosilor sau de nevoile lor religioase. Nu! Ea este un trup viu, mintuit, format si adunat de Duhul Sfint, „pentru ca domniile si stapinirile din locurile ceresti sa cunoasca azi, prin Biserica, intelepciunea nespus de felurita a lui Dumnezeu” (Efeseni 3.10) si pentru a marturisi in tot universul ca numele lui Isus este de ajuns.
Dar marele vrajmas al lui Isus si al Bisericii stie bine cit de insemnata si cit de puternica este marturia pe care este chemata s-o dea pe pamint Adunarea lui Dumnezeu; iata de ce el isi desfasoara intreaga lui putere infernala, ca sa zdrobeasca aceasta marturie in toate chipurile. El uraste numele lui Isus si tot ceea ce cauta sa aduca glorie acestui nume. Asa se explica impotrivirea lui inversunata fata de Adunarea privita ca intreg, cum si fata de orice aratare locala a ei, in orice loc s-ar afla ea. El n-are nimic de zis impotriva unei simple asocieri religioase, intemeiata cu scopul de a satisface nevoile religioase ale omului, asociere sustinuta de autoritati sau prin daruri de bunavoie.
Din partea Satanei, puteti sa intemeiati ce vreti; puteti sa faceti orice asocieri doriti; puteti sa fiti ce vreti, dar numai Adunarea lui Dumnezeu nu; caci pe aceasta el o uraste de moarte si va cauta prin tot ce-i sta in putinta s-o vatame si s-o ruineze.
2. Aceasta ne conduce in mod firesc la al doilea punct, adica: centrul in jurul caruia se stringe Adunarea lui Dumnezeu. Centrul este Hristos, „piatra cea vie” – dupa cum citim in cea dintii epistola a lui Petru 2.4-5: „Apropiati-va de El, piatra vie, lepadata de oameni, dar aleasa si scumpa inaintea lui Dumnezeu. Si voi, ca niste pietre vii, sinteti ziditi ca o casa duhovniceasca, o preotie sfinta, ca sa aduceti jertfe duhovnicesti, placute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos”.
Deci Adunarea lui Dumnezeu se stringe in jurul Persoanei lui Hristos Cel viu; nu in jurul unei invataturi, oricit de adevarata ar fi ea; nici in jurul unei porunci, oricit de insemnata ar fi; ci in jurul unei persoane dumnezeiesti, vii. Acesta este un punct de cea mai mare insemnatate; trebuie prins bine, pastrat cu tarie si credinciosie si apoi recunoscut si infaptuit fara incetare.
„Apropiati-va de El!” Nu e vorba sa ne apropiem de ceva, de un lucru oarecare, ci de Hristos, de Persoana Lui. „Sa iesim dar afara din tabara, la El” (Evrei 13). Duhul Sfint ne conduce numai la Isus. Si nimic altceva decit aceasta nu ne va fi de folos. Cineva poate sa spuna ca s-a alipit de o biserica, s-a facut membru al unei adunari religioase, s-a alipit de o partida ori s-a pus in slujba unei cauze sau a unui scop oarecare. Toate aceste feluri de a vorbi nu fac altceva decit sa intunece si sa incurce intelesul si sa ascunda dinaintea ochilor nostri gindul dumnezeiesc despre Adunarea lui Dumnezeu. Chemarea noastra nu este sa ne alipim de un lucru. Cand Dumnezeu ne-a ajutat sa ne intoarcem la El, prin Duhul Sau ne-a alipit de Hristos si aceasta trebuie sa fie de ajuns pentru noi. Hristos este singurul centru al Adunarii lui Dumnezeu. Si nu este de ajuns? intrebam noi. Nu este prea de ajuns pentru noi sa fim „un singur duh cu El” (l Corinteni 6.17)? De ce sa mai adaugam ceva la aceasta?
„Acolo unde doi sau trei sint adunati pentru Numele Meu, acolo sint si Eu in mijlocul lor” (Matei 18.20). Ce ne trebuie mai mult? Daca Isus este in mijlocul nostru, ce ne trebuie un presedinte-om? De ce sa nu-L lasam pe El – toti din toata inima – sa ocupe El scaunul prezidential si de ce sa nu ne supunem cu smerenie Lui, in toate lucrurile? De ce sa ridicam in casa lui Dumnezeu, sub o infatisare sau alta, o autoritate omeneasca? Si, la drept vorbind, asa se face si e bine sa dam lucrurile pe fata.
In asa zisa Biserica (Adunare) s-a asezat omul. Vedem cum lucreaza autoritatea omului acolo unde numai autoritatea dumnezeiasca, singura, ar trebui recunoscuta. N-are a face ca aceasta autoritate este un papa, un pastor, un preot sau un presedinte. Vorba este ca un om s-a asezat in locul lui Hristos. Poate ca papa, in cimpul sau de lucru, numeste un cardinal, un legat sau un episcop: sau poate ca un presedinte hotaraste pe cineva sa indemne sau sa se roage timp de zece minute. Principiul e unul si acelasi: lucreaza autoritatea omeneasca pe un teren unde ar trebui recunoscuta numai autoritatea lui Dumnezeu. Dar daca Hristos este in mijlocul nostru, ne putem bizui pe El pentru orice lucru.
Vorbind in felul acesta, ne asteptam la urmatoarea impotrivire din partea aparatorilor autoritatii omenesti: „Cum – vor spune ei – o adunare ar putea sa mearga ea totdeauna fara s-o prezideze un om? Nu s-ar ajunge la tot felul de incurcaturi si de neorinduieli? Nu s-ar deschide astfel poarta oricarui nechemat – oricarui neinzestrat cu vreun dar, deci neindreptatit – sa se impuna adunarii? Nu vom vedea atunci oameni care se vor ridica in orice imprejurare si ne vor tulbura cu flecareala lor si cu ingimfarea lor suparatoare?
Raspunsul nostru este foarte simplu: Isus este tot ce ne trebuie. Ne putem bizui pe El in ceea ce priveste pastrarea ordinei in casa Lui. In mina Lui cea buna si puternica trebuie sa ne simtim in mai multa siguranta decit in miinile celui mai indeminatic presedinte-om. Toate darurile duhovnicesti le avem in Isus. El e izvorul oricarei autoritati si al oricarei slujbe. „El tine in dreapta Sa cele sapte stele”. Sa ne incredem in El si El Se va ingriji de buna rinduiala a adunarii noastre tot asa de deplin cum S-a ingrijit si de mintuirea sufletelor noastre! Iata pentru care pricina la titlul acestei brosuri – „Adunarea lui Dumnezeu” – am adaugat cuvintele: „Isus este de ajuns”.
Noi credem ca numele lui Isus este intr-adevar de ajuns nu numai pentru mintuirea fiecaruia in parte, ci si pentru toate nevoile Adunarii – pentru adorare, pentru legatura frateasca, pentru slujba, pentru disciplina, pentru conducere, cu un Cuvant pentru tot, tot. Daca Il avem pe El, avem totul si din belsug.
Iata miezul invataturii noastre. Singura noastra tinta este sa inaltam numele lui Isus, deoarece credem ca tocmai in casa Sa El a fost lipsit de cinstea care I se cuvine. El a fost detronat si in locul Lui a fost pusa autoritatea omeneasca. In zadar da El un dar pentru slujba, caci cel care are darul nu cuteaza sa-l puna in lucrare fara pecetea, fara consacrarea si incuviintarea omului. Si nu numai atit, dar, in timp ce un om socoteste necesar sa dea unuia si altuia pecetea, consacrarea si incuviintarea sa, el insusi n-are nici un pic de dar spiritual si poate nici pic de viata spirituala – si totusi este un slujitor recunoscut. Pe scurt, autoritatea omului face un slujitor din cineva care n-are dar din partea lui Hristos; pe cand cineva cu un dar din partea lui Hristos nu poate sa fie slujitor fara autoritatea omului. Daca acestea nu insemneaza o necinstire adusa numelui lui Hristos, nu stiu ce mai insemneaza.
Cititor crestin, opreste-te si cintareste bine acest principiu al autoritatilor omenesti. Marturisim ca dorim mult sa mergi pina la radacina lui si sa judeci temeiul lui in lumina Sfintei Scripturi si a prezentei lui Dumnezeu.
Acest principiu este marele punct de deosebire dintre Adunarea lui Dumnezeu si toate sistemele religioase de sub soare.
Daca cercetezi aceste sisteme, de la catolicism si pina la forma cea mai rafinata de asociatie religioasa, vei gasi pretutindeni recunoscuta si ceruta autoritatea omului. Cu aceasta vei putea functiona ca slujitor; fara ea nu. Dimpotriva, in Adunarea lui Dumnezeu, un dar din partea lui Hristos – acesta si numai acesta – face din cineva un slujitor, fara vreo consacrare din partea unei autoritati omenesti. „Nu de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos si Dumnezeu Tatal, care L-a inviat dintre cei morti” (Galateni 1.1). lata marele principiu al slujirii in Adunarea lui Dumnezeu.
Astfel, daca romano-catolicismul este pus pe aceeasi treapta cu toate celelalte sisteme religioase din zilele noastre, este de la sine inteles ca aceasta este numai avind in vedere principiul autoritatilor in ceea ce priveste slujirea. Dumnezeu nu lasa ca un sistem care inlatura Cuvantul lui Dumnezeu, care invata idolatria, cultul sfintilor si al ingerilor precum si o multime de rataciri si de superstitii grosolane si respingatoare – sa fie privit de noi in acelasi fel cu organismele religioase in care Cuvantul lui Dumnezeu este tinut sus si unde adevarul Scripturii este mai mult sau mai putin raspindit. Nimic nu poate sa fie mai departe de gindurile noastre ca lucrul acesta. Noi credem ca papismul, ca sistem religios, e abatut de la adevarul Scripturii, cu toate ca multi copii ai lui Dumnezeu au fost in acest sistem si poate ca sint inca infasurati in el.
Cu acest prilej tinem sa declaram deschis ca noi credem ca in toate comunitatile si bisericile protestante se gasesc sfinti ai lui Dumnezeu – fie ca slujitori, fie ca simpli credinciosi – si ca Domnul ii foloseste in felurite chipuri, binecuvintind lucrarea lor, slujba lor si marturia personala.
In sfirsit, mai tinem sa declaram ca nu ne trece prin minte sa miscam nici macar un deget ca sa atingem vreunul din aceste sisteme. Nu cu ele avem noi a face; de ele Se va ocupa Domnul. Noi avem a face cu sfintii din aceste sisteme si cautam ca, printr-o actiune spirituala, prin lucrarea cuvintelor Scripturii, sa-i scoatem din ele si sa-i ducem sa-si ia cuvenitul loc in Adunarea lui Dumnezeu.
Acestea fiind spuse pentru a ne feri de orice greseala, ne intoarcem cu o tarie noua la principiul nostru si spunem ca firul autoritatii omenesti strabate toate sistemele religioase ale crestinatatii si ca, pe buna dreptate, intre Biserica Romei si Adunarea lui Dumnezeu nu este un teren comun nici macar cit un fir de par. Noi credem ca un suflet care cauta in mod sincer adevarul, iesind din intunericul papismului, nu se poate opri pina ce nu ajunge in lumina stralucitoare si binecuvantata a Adunarii lui Dumnezeu. Cine cauta, va avea nevoie – poate – de ani de zile ca sa strabata spatiul dintre ele.
Pasii unui astfel de om vor fi inceti si prudenti; dar daca urmeaza lumina cu simplitate, cu sinceritate si temere de Domnul, nu va gasi odihna intre cele doua locuri opuse. Adunarea lui Dumnezeu este adevaratul loc al tuturor copiilor lui Dumnezeu. Dar, vai! ei nu sint toti in ea; si aceasta spre paguba lor si spre necinstirea Domnului lor. Ei trebuie sa fie acolo nu numai pentru ca Dumnezeu este in mijlocul ei, dar si pentru ca acolo este lasat El sa lucreze si sa conduca.
Acest motiv este de cea mai mare insemnatate. Totusi cineva ar putea spune: „Dumnezeu, nu este El pretutindeni? Si nu lucreaza El in locuri diferite?” Fara indoiala, El este pretutindeni si lucreaza chiar in mijlocul ratacirii si al celei mai mari faradelegi. Dar El nu este lasat sa conduca in sistemele oamenilor, deoarece in acestea – dupa cum am vazut – totul este autoritatea omului.
„Totusi, daca Dumnezeu intoarce si binecuvinteaza suflete intr-un sistem, nu este aceasta pentru noi o pricina sa stam acolo? Am putea deci sa fim chiar in biserica Romei, ca doar multi oameni au fost convertiti si binecuvantati chiar in acest sistem infricosator”. (In legatura cu o trezire facuta de curind, am auzit vorbindu-se de persoane ale caror suflete au fost rascolite in capele catolice.)
Raspundem: cine dovedeste prea mult, nu dovedeste nimic; apoi, nu se poate scoate nici o indreptatire a sistemului din faptul ca Dumnezeu lucreaza si in el. Dumnezeu este suveran si poate sa lucreze unde-I place. Se cade insa ca noi sa ne supunem autoritatii Lui si sa lucram acolo unde ne-a poruncit El. Stapinul meu poate sa mearga unde-I place; eu insa nu trebuie sa ma duc decit acolo unde mi-a spus El sa merg.
Dar se va mai zice: „Nu este oare primejdie ca oameni nechemati sa-si impuna slujba lor Adunarii lui Dumnezeu? Si atunci ce deosebire este intre Adunare si sistemele oamenilor?” Raspundem: „Da, exista aceasta primejdie; dar atunci asa ceva s-ar petrece impotriva principiului, nu potrivit lui”. Aceasta este toata deosebirea. Vai! vai! vedem ridicandu-se in adunarile noastre oameni pe care bunul simt – nu mai vorbim de starea lor duhovniceasca – ar trebui sa-i tina tintuiti pe scaunele lor. Aceasta este ceva ingrozitor si umilitor in acelasi timp. Sa nu-si inchipuie cineva ca, luptind pentru adevarul despre Adunarea lui Dumnezeu, trecem cu vederea sau uitam primejdiile si incercarile la care este supusa Adunarea. Departe de noi asa ceva! Cand cineva a avut 28 de ani de experienta in aceasta privinta – cum am avut noi – nu se poate sa nu fi simtit marea greutate cu care a avut de luptat, pentru a se mentine pe terenul Adunarii lui Dumnezeu. Dar atunci chiar incercarile, primejdiile si greutatile nu se arata decit ca atitea dovezi – apasatoare, bine inteles – ale adevaratei pozitii; si, daca cineva ar spune ca nu este alta solutie decit sa apelam la autoritatea omului – adica sa punem un om in locul lui Hristos – sa ne intoarcem deci la sistemele omenesti – atunci noi vom declara fara cea mai mica sovaire ca leacul acesta ar fi mult mai rau decit raul insusi. Intr-adevar, daca noi am adopta solutia aceasta, atunci ea n-ar fi altceva decit cea mai trista aratare a raului, caci nimeni nu s-ar plinge de un astfel de lucru ca de ceva rau, ci, dimpotriva, ne-am lauda cu el, privindu-l ca rod al asa zisei „bune rinduieli”.
Dar – binecuvantat sa fie Dumnezeu! – este un leac. Care? „Eu sint acolo, in mijlocul lor”. Si este de ajuns. Aceasta nu inseamna ca este un papa, un preot, un slujitor sau un presedinte in mijlocul lor, in fruntea lor. Gindul acesta nu se gaseste nicaieri in Noul Testament, de la un capat al lui pina la celalalt. Chiar in privinta adunarii din Corint, unde era incurcatura si se aratau lucruri grele, apostolul cel insuflat nu se gindeste la un presedinte-om.
„Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorinduielii, ci al pacii, ca in toate bisericile sfintilor” (l Corinteni 14.33). Dumnezeu era acolo, ca sa pastreze buna rinduiala. Era nevoie ca cei din Corint sa priveasca la El, nu la om, orice titlu ar fi purtat acesta. Sa pui un om ca sa pastreze buna rinduiala in Adunarea lui Dumnezeu, aceasta inseamna curata necredinta si o insulta adusa prezentei lui Dumnezeu. Ni s-a cerut adesea sa aratam cuvinte din Scriptura in sprijinul gindului ca Dumnezeu este de fata in Adunare. La aceasta raspundem: „Eu sint acolo”. Si: „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorinduielii”. Pe acesti doi stilpi putem sa stabilim cu succes adevarul glorios despre prezenta lui Dumnezeu in Adunare – adevar care trebuie sa pazeasca pe toti aceia care-l primesc din partea lui Dumnezeu si-l tin si totodata sa-i elibereze de orice sistem omenesc, orice nume ar purta el. Mintii noastre ii este cu neputinta sa recunoasca pe Hristos ca centru si conducator suveran in Adunare si de aceea incuviinteaza intronarea omului acolo. Dar, cand am gustat odata dulceata de a fi supusi lui Hristos, nu mai putem niciodata sa ne plecam sub jugul robiei omului. Aceasta insa nu inseamna nesupunere, nici teama de control. Nu. Este numai si numai refuz de a ne pleca in fata unei false autoritati si totodata refuz de a incuviinta o uzurpare vinovata.
Indata ce vedem ca omul a uzurpat autoritatea in asa zisa Biserica, intrebam simplu: „Tu cine esti?” si ne retragem in cercul in care Dumnezeu singur este recunoscut. „Totusi sint greseli, sint rele si sint abuzuri chiar in acest cerc”. Fara indoiala; dar, daca exista si aici astfel de lucruri, avem pe Dumnezeu care sa indrepte, care sa vindece. Apoi, daca o adunare este tulburata ca s-au strecurat in ea oameni lipsiti de bun simt si nepriceputi, oameni care nu s-au masurat niciodata in prezenta lui Dumnezeu, oameni care n-au nici bunacuviinta, nici spirit de dreptate si totusi declara ca sint condusi de Duhul Sfint, oameni nelinistiti care vor sa fie ceva si care tin adunarea intr-o stare de teama nervoasa cu privire la ceea ce s-ar putea intimpla, ei bine, o adunare pusa la o incercare atit de grea, ce ar trebui sa faca? Sa paraseasca terenul cu nerabdare, cu mihnire si dezamagire? Sa lase totul la o parte ca pe o istorisire inchipuita, ca pe o himera zadarnica? Da, asa au facut unii, dovedind prin aceasta ca n-au inteles niciodata ceea ce faceau sau, daca au inteles, totusi n-au avut credinta ca sa staruiasca.
Domnul sa aiba mila de ei si sa le deschida ochii, ca sa vada de unde au cazut si sa ajunga sa inteleaga cum se cuvine ce este Adunarea lui Dumnezeu, spre deosebire de cele mai atragatoare sisteme omenesti!
Dar ce trebuie sa faca Adunarea cand se ivesc abuzuri in mijlocul ei? Simplu: sa priveasca la Hristos ca la stapinul casei Lui; sa-L recunoasca in locul care ii apartine; sa puna numele lui Isus sa lucreze in privinta abuzului, oricare-ar fi el.
Va spune cineva ca aceasta nu este de ajuns. Dar a fost incercat acest mijloc si a dat gres? Nu credem, nu putem crede asa ceva. Putem s-o spunem cu toata siguranta: daca aparent numele lui Isus nu este de ajuns, nu vom recurge niciodata la om si la biata lui orinduiala. Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu vom sterge niciodata numele cel fara de seaman al lui Isus de pe drapelul in jurul caruia ne-a adunat Duhul Sfint, pentru a pune in locul lui numele pieritor al unui muritor.
Cunoastem foarte bine marile greutati si incercarile chinuitoare care se leaga de Adunarea lui Dumnezeu. Credem insa ca aceste greutati si incercari tin neaparat de Adunare. Sub bolta albastra a cerului nu este nimic altceva care sa fie urit de Diavolul asa cum este urita Adunarea lui Dumnezeu. Impotriva ei, Diavolul pune in miscare cerul si pamintul. In aceasta privinta am vazut multe. De exemplu, un evanghelist se duce intr-un loc si predica, spunind ca numele lui Isus este de ajuns pentru mintuirea sufletului; si mii de ascultatori ii sorb cuvintele de pe buze. Dar, cand acelasi slujitor se duce mai tirziu in acelasi loc si, predicand aceeasi Evanghelie, face un pas mai departe si invata ca acelasi Isus este de ajuns ca sa raspunda tuturor nevoilor pe care le are o adunare de credinciosi – atunci se va vedea combatut din toate partile. Pentru ce? Pentru ca Satan uraste pina si cea mai mica aratare a Adunarii lui Dumnezeu.
Priviti un oras care de veacuri sta cufundat in bezna formalismului religios, un popor mort adunindu-se odata pe saptamina, ca sa auda pe un mort cum face o slujba religioasa, iar in tot restul saptaminii traind in pacat si in nebunie. Nu este acolo nici macar o singura suflare de viata, nici frunza care sa se miste. Asa ceva ii place Diavolului. Dar cum se duce acolo cineva care inalta steagul numelui lui Isus – Isus pentru fiecare in parte si Isus pentru Adunare – numaidecit se observa o schimbare: furia iadului a fost pusa in miscare; ea ridica o impotrivire plina de intuneric si de teama.
Iata cum se explica furioasele atacuri indreptate de atita vreme impotriva celor care tin sa stea pe terenul Adunarii lui Dumnezeu. Fara indoiala, nu ascundem faptele vrednice de dispretuit, greselile si caderile. Am dat destule prilejuri Vrajmasului prin nestatornicia si nebunia noastra. Am fost o biata epistola stearsa, o marturie slaba, fara putere, o lumina sovaielnica. Pentru toate acestea trebuie sa ne smerim adinc inaintea lui Dumnezeu. Nimic nu este mai necuviincios decit sa ne impodobim cu titluri pretentioase si sa ne luam dreptul de a fi mari in Biserica. Locul nostru este in tarina. Da. frati preaiubiti, sa ne judecam fiecare inaintea Domnului si sa ne marturisim Lui: iata locul in care trebuie sa stam.
Cu toate acestea, nu trebuie sa lasam sa ne scape gloriosul adevar despre Adunarea lui Dumnezeu, pentru ca – spre rusinea noastra – n-am putut sa-l infaptuim. Nu trebuie sa judecam adevarul prin ceea ce am facut noi din el, ci in lumina lui sa judecam ceea ce am facut noi. Sa ocupi terenul hotarit de Dumnezeu e una si sa umbli cu credinciosie pe acest teren e alta; si, desi este drept sa judecam purtarea noastra in lumina principiilor noastre, totusi adevarul este adevar si putem fi siguri ca Diavolul uraste adevarul cu privire la Adunare. O mina de oameni simpli, adunati in numele lui Isus, ca sa fringa piinea, sint un spin in coasta Diavolului. Este adevarat ca o astfel de adunare stirneste minia oamenilor mai ales cand ea leapada serviciile si autoritatea lor, ceea ce nu pot sa suporte. Totusi, noi credem ca radacina intregii chestiuni se gaseste in ura lui Satan fata de marturia speciala data de Adunare cu privire la faptul ca numele lui Isus este de ajuns ca sa raspunda tuturor nevoilor posibile ale Adunarii lui Dumnezeu. Iata intr-adevar o marturie aleasa si noi dorim fierbinte s-o vedem data cu cea mai mare credinciosie.
Stim ca aceasta marturie intimpina o inversunata impotrivire. Lucrurile se petrec asa cum s-a intimplat cu prizonierii inapoiati in ludeea pe vremea lui Ezra si Neemia. Sa ne asteptam sa intalnim multi Rehum-i si Sanbalat-i. Neemia ar fi putut sa ridice in oricare alt loc din lume un zid oarecare – dar nu pe cel de la Ierusalim – si Sanbalaat nu l-ar fi mustrat. Dar ridicarea din nou a zidurilor Ierusalimului era o jignire de neiertat. De ce? Fara indoiala, pentru ca Ierusalimul era centrul pamintesc al lui Dumnezeu, in jurul caruia si astazi El vrea sa adune semintiile lui Israel. Iata taina impotrivirii Vrajmasului. Si nu treceti cu vederea dispretul lui: „Daca se va sui o vulpe, le va darima zidul lor de piatra” (Neemia 4.3). Si totusi, Sanbalat si tovarasii sai n-au putut sa-l darime. Ei ar fi putut sa opreasca lucrarea prin lipsa de credinta si de energie a iudeilor, dar n-au fost in stare sa darime zidul pe care l-a ridicat Dumnezeu. Cita asemanare cu timpurile de azi!
Intr-adevar, nu-i nimic nou sub soare. Si astazi este dispret, dar si o adevarata alarma. Daca cei care se aduna in numele lui Isus ar fi cu inimile mai alipite de pretiosul lor centru, ce marturie ar da! Ce putere! Ce biruinta! Cu cita tarie ar vorbi El celor din jurul Sau! „Caci unde sint doi sau trei adunati pentru numele Meu, acolo sint si Eu in mijlocul lor”. Sub soare, nu mai este altceva asemanator, oricit de slaba si de neinsemnata ar parea o astfel de adunare. Domnul sa ridice – spre lauda Sa – o astfel de marturie pentru El in aceste zile din urma! El sa-i inmulteasca roada prin puterea Duhului Sfint!
3. Sa venim acum la al treilea punct si anume: care este puterea prin care se stringe Adunarea? Si in aceasta privinta omul si lucrarea lui sint date la o parte. Nu vointa omului este aceea care face o alegere; nici mintea omului care descopera; nici parerea omului care recomanda; nici constiinta omului care cere. Nu, ci Duhul Sfint este puterea care aduna sufletele in jurul lui Isus. Dupa cum Isus este singurul centru, tot asa Duhul Sfint este singura putere care aduna. Si unul si celalalt nu depind deloc de om. Si aceasta se infaptuieste acolo unde sint doi sau trei adunati, caci nu se spune „unde doi sau trei se intilnesc”. Mai multe persoane pot sa se intilneasca in jurul unui centru oarecare, pe un teren oarecare si printr-o inriurire oarecare si sa formeze un club, o societate, o asociatie, o comunitate. Dar Duhul Sfint este acela care aduna sufletele in jurul lui Isus pe terenul mintuirii; si oriunde se face lucrul acesta, acolo este Adunarea lui Dumnezeu. Aceasta poate nu cuprinde pe toti sfintii lui Dumnezeu dintr-o localitate, totusi ea se afla pe terenul lui Dumnezeu. Ea poate nu este alcatuita decit din „doi sau trei”, desi in sistemele religioase din aceeasi localitate ar putea fi sute de crestini; numai cei „doi sau trei” se gasesc deci pe terenul Adunarii lui Dumnezeu.
Acesta este un adevar simplu: un suflet calauzit de Duhul Sfint se va aduna numai in numele lui Isus. Daca ne adunam in jurul oricarui alt lucru – fie in jurul unui adevar oarecare, fie in jurul unei orinduieli sau porunci – in cazul acesta nu sintem condusi de Duhul Sfint. Aceasta insa nu este o chestiune de mintuire. Mii de oameni sint mintuiti de Hristos fara ca totusi sa-L recunoasca pe El ca centru al lor. Ei se aduna in jurul unei forme de conducere a bisericii, in jurul unei invataturi favorite, in jurul unei orinduieli speciale, in jurul unui om inzestrat. Duhul Sfint insa nu va aduna niciodata pe nimeni in jurul vreunui om sau in jurul vreunui lucru; nu, Duhul Sfint aduna numai in jurul lui Hristos Cel inviat. Aceasta este adevarat despre intreaga Biserica a lui Dumnezeu de pe pamint; si fiecare adunare locala, oriunde s-ar gasi ea, trebuie sa infatiseze Biserica intreaga. Totusi puterea Adunarii va depinde de masura in care fiecare madular al trupului se aduna acolo cu toata inima in jurul numelui lui Isus.
Daca ma alipesc de o ceata care are pareri deosebite, daca sint atras de una sau mai multe persoane ori de vreo invatatura, intr-un Cuvant, daca nu este la mijloc puterea Duhului Sfint care sa ma conduca spre adevaratul centru al Adunarii lui Dumnezeu – atunci nu voi fi decit o piedica, o greutate, o pricina de slabiciune; in loc sa adaug ceva la lumina si la folosul general, voi face dimpotriva. Aceasta este ceva practic si ar trebui sa ne faca sa ne judecam si sa ne cercetam inimile cu privire la ceea ce ne-a atras spre Adunare si cu privire la purtarea noastra in mijlocul ei. Sintem pe deplin incredintati ca marturia Adunarii a slabit mult datorita atitor persoane care nu cunosc adevarata lor pozitie. Astfel, unii vin la Adunare pentru ca gasesc acolo o invatatura si o binecuvantare pe care nu le pot gasi in alta parte. Altii vin aici pentru ca le place simplitatea cultului. Altii vin cautind iubire. Nimic din toate acestea nu este la inaltimea Centrului care trebuie sa ne adune. Noi trebuie sa fim in adunare pentru simplul motiv ca numele lui Isus este singurul steag inaltat acolo si pentru ca Duhul Sfint ne-a adunat in jurul Lui.
Fara indoiala, invatatura care ne zideste este foarte pretioasa si trebuie s-o avem – data cu mai multa sau mai putina putere – acolo unde totul este in buna rinduiala. Tot astfel, in privinta adorarii, stim bine ca vom fi intr-adevar simpli si sinceri cand credem ca Dumnezeu este de fata si cand recunoastem deplina suveranitate a Duhului Sfint si ne supunem ei. In privinta iubirii, spunem: daca ne ducem la Adunare ca sa gasim iubire, vom fi dezamagiti in chip sigur; dar, daca am ajuns in stare sa cultivam iubirea si s-o dam altora, atunci sa fim siguri ca o vom intalni intr-o masura mult mai mare decit ne-am astepta sau decit am merita-o. In general, se constata ca cei care se pling mereu de lipsa de iubire din partea unora, n-au ei insisi iubire fata de altii; pe de alta parte, cei care umbla cu adevarat in iubire va vor spune ca in mii de cazuri li s-a aratat o atit de mare iubire, ca n-au fost vrednici de ea. Sa ne gindim ca cel mai bun mijloc de a scoate apa cu o pompa goala e sa punem putina apa in ea. Ne straduim si pompam pina nu mai putem; apoi plecam amariti, plingindu-ne ca nu este pompa buna; daca am fi pus insa in ea numai putina apa, am fi dobindit in schimb atita apa, incit ar fi fost in stare sa ne satisfaca toate nevoile.
Nu ne putem face decit o slaba idee de ceea ce ar fi Adunarea cand fiecare s-ar lasa condus de-a dreptul de Duhul Sfint si cand fiecare s-ar aduna numai si numai in jurul lui Isus. Atunci nu ne-am mai plinge de adunari apasatoare, fara folos, obositoare. N-am mai vedea aratindu-se omul lumesc si lucrarea agitata a firii omului, care indrazneste sa faca o rugaciune, sa vorbeasca doar ca sa se afle in treaba si sa propuna o cintare doar ca sa umple un gol. Atunci fiecare si-ar cunoaste locul sau in prezenta Domnului; fiecare vas inzestrat cu dar ar fi umplut, pregatit si intrebuintat de mina Stapinului; fiecare privire ar fi indreptata spre Isus, fiecare inima ar fi ocupata de El. Un capitol din Scriptura citit ar fi ascultat ca insusi glasul lui Dumnezeu. Daca cineva ar spune un cuvint, acesta ar vorbi inimii cu putere. Daca s-ar inalta o rugaciune, aceasta ar duce sufletele chiar in prezenta lui Dumnezeu insusi. Daca s-ar cinta o cintare, ea ar inalta duhurile pina la Dumnezeu si ar rasuna cum rasuna coardele harfelor ceresti. N-am mai avea cuvintari goale, invataturi sau chiar predici in rugaciune – ca si cand am vrea sa invatam noi pe Dumnezeu; n-am mai avea rugaciuni la adresa vecinilor nostri si n-am mai cere pentru ei tot felul de haruri de care – ce trist! – noi ducem lipsa; n-am mai cinta cintari doar de dragul muzicii. Toate acestea ar fi inlaturate. Ne-am simti atunci chiar in sanctuarul lui Dumnezeu si ne-am bucura cum ne vom bucura atunci cand vom adora pe Dumnezeu in pridvoarele ceresti, de unde nu vom mai pleca niciodata.
Dar va intreba cineva: „Unde sa gasim toate acestea aici pe pamint?” Asta e asta. Intr-adevar, una este sa arati pe hirtie un frumos ideal si alta este sa-l infaptuiesti in mijlocul ratacirii, al caderii si al neputintei. Totusi, prin harul lui Dumnezeu, unii dintre noi au gustat cite ceva din aceasta binecuvantare; ne-am bucurat uneori de clipe ceresti pe pamint. De le-am avea mai dese! Domnul sa lucreze in indurarea Sa si sa ridice nivelul Adunarii in toate locurile! Sa ne faca El si mai mult in stare sa gustam o partasie si mai strinsa cu El si sa-I aducem o inchinare sub calauzirea Duhului Sfint! Tot El sa ne ajute ca in viata noastra particulara sa umblam zi de zi judecandu-ne pe noi insine si caile noastre in sfinta Lui prezenta in asa fel, incit cel putin sa nu ajungem o greutate de plumb pentru Adunare!
Si apoi, chiar daca nu sintem in stare sa ajungem cu experienta noastra la ceea ce este Adunarea, sa nu ne multumim cu mai putin. Sa cautam sa traim pe treapta cea mai inalta si sa cerem fierbinte sa fim ridicati acolo! in ceea ce priveste terenul Adunarii, sa-l pastram cu o indaratnicie salbatica si sa nu ne invoim niciodata, nici macar pentru o singura clipa, sa ocupam alt teren. Cit priveste tonul si caracterul Adunarii, ele pot sa se schimbe: depinde de credinta si de starea duhovniceasca a celor care sint adunati. Acolo unde se capata incredintarea ca tonul e jos, cand se simte ca stringerile laolalta ajung fara folos, cand de obicei se spun si se fac lucruri pe care fratii duhovnicesti le vad ca nu sint cum trebuie, – atunci toti cei care le vad sa se indrepte spre Dumnezeu – si sa se indrepte fara incetare – sa se indrepte spre El cu incredere si atuunci El in chip sigur va asculta si va raspunde. In felul acesta incercarile si framantarile nelipsite din Adunarea lui Dumnezeu vor avea urmarea fericita ca ne vor mina cu atit mai mult spre El si astfel din cel ce maninca va iesi ce se maninca si din cel tare va iesi dulceata (Judecatori 14.14). Trebuie sa ne asteptam la greutati si incercari in Adunare, pentru ca ea este adevaratul si singurul lucru dumnezeiesc de pe acest pamint. Diavolul va desfasura toate puterile sale ca sa ne alunge de pe acest teren sfint si adevarat. El va incerca rabdarea fiecaruia, temperamentul fiecaruia, va rani sentimentele, va cauta sa faca rau in mii de feluri, cu alte cuvinte va intrebuinta tot ce-i sta in putinta ca sa ne faca sa uitam Adunarea.
Este bine sa ne aducem aminte ca numai prin credinta putem sa ne pastram pe terenul dumnezeiesc. De altfel, tocmai aceasta este insusirea Adunarii lui Dumnezeu, insusire care o deosebeste de toate sistemele omenesti. Si pe acest teren nu putem umbla decit prin credinta. Mai mult decit atit; daca urmarim sa fim ceva aici, sa dobindim un loc, sa ne inaltam – aceste lucruri nu trebuie sa le cautam in Adunare. Mai curind sau mai tirziu, in Adunare ne va fi aratata starea in care ne aflam, in Adunarea lui Dumnezeu, nu se ia in seama dorinta noastra de marire paminteasca sau lumeasca. Prezenta lui Dumnezeu vestejeste o astfel de dorinta si respinge orice pretentie a firii omenesti.
In sfirsit, nimeni nu poate sa stea in Adunare daca traieste in vreun pacat ascuns. Prezenta lui Dumnezeu este suparatoare pentru un astfel de om. N-am avut noi adesea in Adunare un sentiment de neliniste, pricinuit de amintirea atitor lucruri rele care s-au strecurat in viata noastra in decursul saptaminii? Ginduri rele, ginduri nebune, umblete prea putin duhovnicesti sau deloc – toate acestea ne apasa duhul si ne framinta constiinta in Adunare. De unde vine aceasta? Din faptul ca atmosfera Adunarii este mai sanatoasa decit aceea pe care am respirat-o in cursul saptaminii, cand n-am stat in prezenta lui Dumnezeu in viata noastra particulara si nu ne-am judecat. Dar cand ne luam adevaratul nostru loc intr-o adunare spirituala, inimile ne sint descoperite, caile pe care am umblat sint aduse in lumina si aceasta lucrare, care ar fi trebuit sa se petreaca in particular – lucrare necesara judecatii de sine – se petrece la masa Domnului. In aceasta este ceva trist si neplacut pentru noi, dar tocmai un astfel de lucru dovedeste prezenta lui Dumnezeu in Adunare. Nivelul spiritual al Adunarii este foarte coborit daca inimile celor care vin in ea nu sint descoperite si date de gol.
Pe de alta parte Adunarea dovedeste o putere spirituala impunatoare cand, printr-o puternica atmosfera dumnezeiasca, ea respinge pe oamenii fara o buna purtare, pe oamenii nepasatori, pamintesti, lumesti, ambitiosi, iubitori de avere. Adunarea lui Dumnezeu n-are loc pentru astfel de persoane, care numai afara respira ele liber. Nu putem sa trecem cu vederea ca multi au parasit terenul Adunarii, deoarece caile lor nu se potriveau cu sfintenia acestui loc. Negresit, este usor sa gasesti drept motiv al plecarii purtarea acelora de care te desparti. Dar, daca s-ar da la iveala radacinile lucrurilor la fiecare caz in parte, am gasi ca cei mai multi parasesc Adunarea din pricina ca nu pot sa suporte lumina ei patrunzatoare. „Marturiile Tale sint cu totul sigure: sfintenia este podoaba casei Tale, Doamne, in veci” (Psalmul 93.5).
Trebuie ca raul sa fie judecat, caci Dumnezeu nu poate sa-l incuviinteze. Daca o adunare il ingaduie, aceea nu este deloc Adunarea lui Dumnezeu, cu toate ca este alcatuita din crestini, cum spuneam. Sa pretinzi ca esti o Adunare a lui Dumnezeu si sa nu judeci invataturile ratacite si caile rele, aceasta este o blestematie, este ca si cum ai spune ca Dumnezeu si pacatul pot locui impreuna. Adunarea lui Dumnezeu trebuie sa se pastreze curata, fiindca ea este locuinta lui Dumnezeu. Oamenii pot sa incuviinteze raul si sa numeasca aceasta liberalism, largime de inima; casa lui Dumnezeu insa trebuie sa se pastreze curata. Fie ca acest mare adevar practic sa patrunda pina in fundul inimilor noastre si sa aiba o influenta sfintitoare asupra mersului si caracterului nostru!
4. Citeva cuvinte vor fi de ajuns ca sa aratam, in cele din urma, care este autoritatea pe temeiul careia se stringe Adunarea lui Dumnezeu. Aceasta autoritate e Cuvantul lui Dumenzeu si nimic altceva. Legea Adunarii este Cuvantul cel vesnic al Dumnezeului Celui viu si adevarat, nu traditia, nici invataturile sau poruncile oamenilor. Un loc din Scriptura spre care ne-am indreptat deseori in decursul acestei scrieri arata totodata si drapelul in jurul caruia se stringe Adunarea si puterea prin care se stringe si autoritatea pe temeiul careia se stringe: numele lui Isus, Duhul Sfint, Cuvantul lui Dumnezeu. Si ele sint aceleasi pentru intreaga lume. Oriunde m-as duce: in Noua Zeelanda, in Australia, in Canada, in Londra, in Paris, la Geneva sau la Amsterdam, centrul, puterea care aduna si autoritatea sint aceleasi si anume: nu putem recunoste alt centru decit Hristos; alta putere care aduna decit Duhul Sfint; alta autoritate decit Cuvantul lui Dumnezeu; alta insusire decit sfintenia vietii si curatia invataturii.
Asa este Adunarea lui Dumnezeu si afara de ea nu putem recunoaste alta. Da, putem sa recunoastem, sa iubim si sa onoram pe sfintii lui Dumnezeu oriunde-i gasim; dar sistemele omenesti le privim ca o necinstire a lui Hristos si potrivnice adevaratelor interese ale sfintilor lui Dumnezeu. Dorim fierbinte sa vedem pe toti crestinii pe adevaratul teren al Adunarii. Noi credem ca Adunarea este locul adevaratei binecuvintari si al unei puternice marturii.
De asemenea, credem ca Adunarea da un anumit fel de marturie care nu este posibil cand Adunarea este farimitata, chiar daca fiecare membru al ei ar fi un Whitefield in ceea ce priveste puterea de a evangheliza. Nu spunem aceasta ca sa injosim lucrarea de vestire a Evangheliei. Dimpotriva, dorim ca toti sa fie niste Whitefieldzi. Totusi nu putem sa inchidem ochii fata de faptul ca multi obisnuiesc sa dispretuiasca Adunarea sub Cuvantca se duc sa vesteasca Evanghelia; si, cand ne ducem pe urmele lor, constatam ca nu pot sa dea nimic sufletelor care s-au intors la Dumnezeu prin ei; parca nu stiu ce sa faca apoi cu aceste suflete. Oamenii acestia scot pietre din cariera, dar nu stiu sa le ciopleasca, pentru a le pune sa alcatuiasca laolalta o cladire. Urmarea este ca sufletele se imprastie, ducandu-se incoace si incolo; unele au un mers nestatornic, altele traiesc singuratice – toate insa lipsindu-se de adevaratul teren al Bisericii. Noi credem insa ca toate aceste persoane ar trebui sa-si ia locul in Adunarea lui Dumnezeu. Ele ar trebui sa fie adaugate la Adunare, „ca sa ia parte la fringerea piinii si la rugaciuni”; ar trebui sa se adune in prima zi a saptaminii, ca sa fringa piinea si sa se astepte la Domnul Isus Hristos, ca sa le zideasca prin gura aceluia pe care l-a hotarit El. Iata calea cea simpla – dupa gindul dumnezeiesc – care cere, poate, mai multa credinta pentru a fi infaptuita, din pricina numeroaselor secte in conflict in zilele noastre, dar totusi calea cea simpla si adevarata in privinta stringerii noastre laolalta.
Ne asteptam ca lucrul acesta sa fie numit „prozelitism” „prejudecata”, „spirit de partida” de catre aceia care privesc ca o dovada de liberalism si de largime de inima atitudinea crestinului care spune: „Nu fac parte din nici o adunare”. Ei bine, iata o pozitie ciudata, nelalocul ei, care, pe scurt, poate fi infatisata astfel: este vorba de cineva care tagaduieste totul, ca sa scape de orice raspundere si sa mearga cu toti si cu toate. Este un drum usor pentru firea noastra si mai ales pentru cine vrea sa capete bunavointa tuturor; dar vom vedea ce se va alege de un astfel de drum in ziua Domnului. Deocamdata, pentru vremea de fata, noi il privim ca o vadita necredinciosie fata de Hristos. In bunatatea Sa, Domnul sa lucreze si sa fereasca pe toti ai Sai de drumul acesta!
Sa nu-si inchipuie cineva ca prin aceasta am vrea sa spunem ca ar fi o nepotrivire intre evanghelist si Adunare. Departe de noi gindul acesta! Evanghelistul trebuie sa iasa din sinul Adunarii si sa fie in deplina legatura cu ea; el trebuie sa lucreze nu numai ca sa aduca sufletele la Hristos, ci sa le aduca si in Adunare, unde sa vegheze asupra lor pastori pusi de Dumnezeu si unde sa le invete oameni cu darul de invatator, pusi de Dumnezeu. N-avem nici cea mai mica dorinta sa taiem cumva aripile evanghelistului; vrem numai sa-i spunem cum sa-si calauzeasca miscarile. Ne doare inima cand vedem o adevarata energie spirituala cheltuita intr-o lucrare lipsita de o temelie puternica si neterminata. Negresit este un mare cistig sa aduci suflete la Hristos. Unirea unui suflet cu Hristos este o lucrare facuta odata pentru totdeauna. Dar oare mieluseii si oile n-au nevoie sa fie laolalta, ca sa aiba parte de ingrijire? Se multumeste cineva sa cumpere oi si apoi sa le lase sa rataceasca pe unde le place lor? Negresit ca nu. Dar unde ar trebui adunate oile lui Hristos? In staule facute de oameni sau in Adunarea lui Dumnezeu? In Adunarea lui Dumnezeu, fara indoiala, caci oricit ar fi ea de slaba, oricit ar fi ea de dispretuita, oricit ar fi ea de hulita si de prigonita – sa fim siguri ca este singurul loc ce prieste tuturor mieluseilor si tuturor oilor care alcatuiesc turma lui Hristos. Se intelege, aici e raspundere, grija, neliniste, truda, nevoie de neintrerupta veghere si de rugaciune – lucruri pe care carnea si singele le ocolesc cit mai mult.
Da, este foarte placut si atragator sa cutreieri lumea ca evanghelist, sa ai mii de oameni care iti sorb cuvintele de pe buze si sute de suflete ca pecete a slujbei tale; dar ce faci la urma cu aceste suflete? Este neaparata nevoie sa li se arate ca adevaratul lor loc este in Adunarea lui Dumnezeu, unde cu toata ruina si lepadarea de credinta a celor care marturisesc ca sint crestini, pot sa se bucure de partasie spirituala, de adorarea lui Dumnezeu si de slujba lucratorilor ridicati de Dumnezeu. De aceste lucruri insa sint legate multe incercari si grele framantari. De altfel, asa a fost si pe vremea apostolilor. Cei care aveau intr-adevar grija de turma lui Hristos au fost nevoiti sa verse multe lacrimi, sa inalte rugaciuni fierbinti si sa petreaca nopti fara odihna. Cu toate acestea gustau o partasie placuta cu Marele Pastor, iar cand se va arata El, lacrimile lor, rugaciunile lor, vegherile lor nu vor fi uitate, ci – dimpotriva – vor fi rasplatite, in vreme ce pastorii mincinosi, fara suflet, care n-au luat toiagul de pastor decit pentru a-si arata fata de turma cruzimea lor si pentru a dobindi de la ele un cistig, isi vor acoperi fata din pricina unei rusini vesnice.
III

Si cu acestea am fi putut sa terminam, daca n-am fi avut pe inima sa raspundem la trei intrebari, pe care le-ar fi putut pune cititorul.
1. Cea dintii intrebare: „Unde se poate gasi, din zilele apostolilor si pina in veacul al XX-lea, ceea ce numesti dumneata Adunarea lui Dumnezeu? Si unde se poate gasi acum?” Raspunsul este simplu: si in trecut si in zilele noastre gasim Adunarea lui Dumnezeu in paginile Noului Testament. Pentru noi n-are a face ca Neander, Mosheim, Milner si altii care au scris istoria Bisericii n-au reusit in interesantele lor cercetari sa zareasca macar o singura trasatura a ceea ce noi numim Adunarea lui Dumnezeu, de la sfirsitul vremii apostolice si pina in secolul nostru.
Este foarte posibil sa fi fost, ici si colo, in greul intuneric al evului mediu „doi sau trei” cu adevarat „adunati pentru Numele lui Isus” sau cel putin care suspinau dupa infaptuirea acestui lucru. Dar, oricum ar fi fost, acest adevar nu ramane din pricina aceasta mai putin nestirbit. Noi nu cladim pe cele spuse de istorici, ci pe adevarul fara gres al Cuvintului lui Dumnezeu; si chiar daca cineva ar reusi sa dovedeasca acum ca timp de 19 veacuri nu s-a intimplat niciodata ca „doi sau trei sa se fi adunat pentru numele lui Isus”, aceasta nu zdruncina deloc intrebarea, care nu suna: „Ce zice istoria Bisericii?” ci „Ce zice Scriptura?” Daca ar fi vreo tarie in argumentul intemeiat pe istorie, ea s-ar aplica deopotriva si pretioasei orinduiri, care este „cina Domnului”. Intr-adevar, ce ajunge aceasta orinduire mai bine de o mie de ani? A fost dezbracata de unul din elementele ei cele mai de seama, infasurata intr-o limba moarta, ingropata in mormintul superstitiei si purtind aceasta inscriptie: „jertfa fara singe pentru pacatele celor vii si ale celor morti”. Si chiar cand, pe vremea Reformei, i s-a ingaduit Bibliei din nou sa spuna ceva constiintei omenesti si sa arunce lumina ei vie peste mormintul in care zacea euharistia (impartasania), ce s-a intimplat? Sub ce forma apare „cina Domnului” in biserica lutherana? Sub forma consubstantialitatii. Luther a respins dogma (invatatura) catolica a transubstantierii, a tagaduit ca piinea si vinul se schimba in trupul si in singele lui Hristos, dar a sustinut, in lupta indirjita si neinduplecata cu teologii elvetieni, ca este o prezenta tainica a lui Hristos cu piinea si cu vinul.
Ei bine, trebuie oare ca noi cei de azi sa nu luam „cina Domnului, dupa rinduiala aratata in Noul Testament? Trebuie oare sa adoptam jertfa liturghiei sau consubstantialitatea pentru faptul ca adevaratul inteles al euharistiei pare sa se fi pierdut de catre asa zisa Biserica vreme de atitea sute de ani? Sigur ca nu! Atunci ce trebuie sa facem? Sa luam Noul Testament si sa vedem ce spune el in privinta aceasta, sa ne inchinam cu supunere si respect inaintea autoritatii lui si astfel sa luam „cina Domnului” in dumnezeiasca ei simplitate, luind parte astfel la sarbatoare potrivit rinduielii lasate de Domnul si invatatorul nostru, care a spus ucenicilor Sai – si prin urmare si noua – „Sa faceti aceasta in amintirea Mea!”
2. Dar poate cineva ne va mai intreba: „Nu este mai mult decit zadarnic sa mai cautam infaptuirea adevaratului inteles al Adunarii lui Dumnezeu, cand asa zisa biserica se afla intr-o totala stare de ruina?”
La aceasta raspundem tot cu o intrebare: Daca biserica este in stare de ruina, aceasta ne indreptateste oare pe noi sa fim nesupusi? De vreme ce asa zisa biserica a gresit, urmeaza ca si noi trebuie sa staruim in greseala? Nicidecum. Recunoastem ruina, arboram drapelul indoliat deasupra ei, marturisim caderea, recunoastem partea noastra de vina si tragem consecintele acesteia, silindu-ne sa umblam umiliti si fara zgomot in mijlocul ruinii si totodata recunoscand ca noi insine sintem foarte infideli si nevrednici.
Dar cu toate ca noi am gresit, Hristos n-a gresit. El ramane credincios. El nu se poate tagadui pe Sine insusi. El a fagaduit ca „va fi cu ai Sai in toate zilele, pina la sfirsitul veacurilor”. Matei 18.20 este o fagaduinta tot atit de sigura azi ca si acum 19 veacuri. „Dumnezeu sa fie gasit spunind adevarul si orice om mincinos”. Noi respingem invatatura ca oamenii ar fi indreptatiti sa alcatuiasca biserici si sa puna slujitori in ele. Privim aceasta ca o pretentie lipsita cu totul de autoritatea Scripturii. A aduna o biserica si a ridica lucratori in sinul ei, aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. N-a lasat El pe seama noastra sa formam noi o biserica si sa asezam noi lucratori in ea. Fara indoiala, Domnul este plin de mila si de indurare fata de noi; El ne suporta slabiciunile, trecand peste greselile noastre; iar, daca inimile noastre ii sint credinciose – desi lipsite de cunostinta – El nu Se va lasa pina nu ne va aduce la o lumina mai mare. Dar nu trebuie sa facem lucruri impotriva Evangheliei, sub Cuvantca Dumnezeu este plin de har. Tot asa, nu se cade sa incuviintam abaterile, sub Cuvant ca biserica se gaseste intr-o stare de ruina. Trebuie sa recunoastem ruina, sa ne bizuim pe har, dar sa umblam intr-o supunere simpla fata de Cuvantul Domnului. Acesta este drumul binecuvintarii in orice timp. Ramasita, pe vremea lui Ezra, n-avea pretentie la puterea si stralucirea din zilele lui Solomon, dar se supunea Cuvintului Dumnezeului lui Solomon; si a fost binecuvantata in lucrarea ei. Nu zicea nimeni atunci: „Ne gasim intr-o stare de ruina si prin urmare cel mai bun lucru pe care il avem de facut este sa ramanem in Babilon si sa nu mai incercam nimic”.
Nu, ei au marturisit deschis pacatul lor si al poporului lor si s-au increzut in Dumnezeu. Ei bine, acelasi lucru il avem de facut si noi: sa recunoastem decaderea si sa ne incredem in Dumnezeu.
3. In sfirsit, daca cineva ne-ar mai intreba: „Unde se gaseste acum aceasta Adunare a lui Dumnezeu?” – noi i-am raspunde: „Unde sint doi sau trei adunati pentru Numele Meu”. Iata unde este Adunarea lui Dumnezeu. Avem insa grija sa spunem ca, pentru a dobindi rezultate dumnezeiesti, trebuie sa ne gasim in conditiile puse de Dumnezeu. Cine se asteapta la astfel de rezultate fara insa a implini conditiile cerute, va incerca o dezamagire sigura. Daca nu ne asteptam ca El sa fie in mijlocul nostru; si, daca El nu este in mijlocul nostru, atunci adunarea noastra nu va fi decit o biata afacere a noastra. Dar ni s-a dat deosebita favoare de a ne putea aduna in asa fel, incit sa ne bucuram de prezenta Lui binecuvantata in mijlocul nostru; si, daca-L avem pe El, n-avem nevoie sa punem sa ne prezideze un muritor. Hristos e Domnul propriei Sale case: de aceea nici un muritor sa nu indrazneasca sa-I rapeasca acest loc. Cand Adunarea este strinsa pentru adorare, Dumnezeu este Cel care prezideaza in mijlocul ei si, daca lucrul acesta este recunoscut de toti, suvoiul partasiei cu El, al adorarii si al zidirii va curge fara tulburare, fara piedici si fara abateri.
Totul se petrece intr-o deplina armonie. Dar daca se ingaduie firii pacatoase sa lucreze, aceasta va intrista Duhul si-L va stinge. In Adunarea lui Dumnezeu trebuie ca firea pacatoasa sa fie judecata, cum trebuie ea judecata de altfel si in mersul fiecaruia dintre noi, in fiecare zi.
Trebuie sa spunem de asemenea ca ratacirile si greselile Adunarii nu sint argumente contra adevarului despre prezenta lui Dumnezeu in Adunare, cum nici greselile si ratacirile fiecaruia dintre noi nu sint argumente impotriva adevarului biblic despre locuirea Duhului Sfint in cel credincios.
„Sinteti dumneavoastra deci poporul lui Dumnezeu?” va intreba cineva. Ei bine, nu se mai pune intrebarea daca sintem poporul lui Dumnezeu, ci daca sintem pe terenul lui Dumnezeu. Daca nu sintem, atunci cu cit vom parasi mai curind terenul pe care ne aflam, cu atit va fi mai bine. Ca exista un teren dumnezeiesc, cu tot intunericul si cu toata incurcatura, ar fi greu sa tagaduim. Dumnezeu nu Si-a lasat poporul Sau sa umble neaparat in legatura cu abaterea, cu pacatul.
Si cum putem sti daca sintem pe teren dumnezeiesc sau nu? Foarte simplu: prin Cuvantul dumnezeiesc. Sa punem in fata Scripturii fara inconjur si in chip serios toate lucrurile cu care stam in legatura si sa parasim indata tot ce nu poate sta in lumina Cuvintului dumnezeiesc! Da, indata. Daca ne vom opri sa cugetam prea mult, sa ne tirguim, sa punem in balanta urmarile, cu siguranta vom gresi drumul. Trebuie sa ne oprim, ca sa vedem care este gindul Domnului; dar niciodata nu trebuie sa ramanem pe loc dupa ce am cunoscut acest gind. Domnul nu ne da niciodata lumina pentru doi pasi deodata. El ne da lumina pentru un pas si, daca lucram potrivit acestei lumini, ne da dupa aceea si mai multa. „Cararea celor drepti este ca lumina stralucitoare, care merge mereu crescand pina la miezul zilei” (Proverbe 4.18).
Iata cuvinte care dau curaj sufletului: lumina merge mereu crescand; nu se opreste, nu inceteaza pentru cel care a dobindit-o; dimpotriva, ea „merge mereu crescand” pina ce vom ajunge in lumina desavirsita a zilei celei slavite.
Cititorule, stai tu pe terenul dumnezeiesc? Daca te gasesti pe acest teren, ramii pe el cu toata inima ta! Te afli intr-adevar pe aceasta cale? Inainteaza pe ea cu toate puterile fiintei tale morale! Nu te multumi niciodata cu ceea ce ar insemna mai putin decit locuirea lui Hristos in tine si incredintarea ca esti cit mai aproape de El! Sa nu-ti rapeasca Satan niciodata lucrul acesta, facandu-te sa te multumesti cu ceea ce n-ar fi decit un nume. Cultiva partasia cu Dumnezeu, rugaciunea in taina, judecata de sine! In primul rind, fii cu ochii in patru impotriva oricarei forme de orgoliu spiritual. Cultiva umilinta, bunatatea, duhul zdrobit, gingasia cugetului in mersul tau particular! Cauta sa imbini ingaduinta cea mai dulce fata de altii cu un curaj ca de leu acolo unde este vorba de adevar! Atunci vei fi o binecuvantare pentru Adunarea lui Dumnezeu si un martor bun al gindului biblic ca Numele lui Isus este de ajuns.